Cultura ca antidepresor
Cînd dispare cineva drag, ca Ileana Littera, a cărei prietenie am împărtăşit-o îndelung fără nici o umbră, în mod egal, şi eu, şi soţia mea, cînd aflu că pe birou avea o carte a mea despre „memoriile teatrului“ a cărei traducere o corecta în vederea unei reeditări, cînd îmi amintesc că îmi încheiam vara trecută cu un mic eseu publicat în Dilema veche despre „voce“, unde îi evocam energia cu care proiecta organic sunetele limbii române, imposibilitatea de a continua neafectat exerciţiul vieţii devine flagrantă. Doliul reclamă timp, suferinţă, lacrimi. Între ele, la răscruce, pentru a mă consola, m-am refugiat în adevărate derive pariziene, făcîndu-mi din cultură o soluţie, o terapie. Nu cultura ca divertisment, ci cultura ca antidepresor. Pascal spunea că nenorocirea omului vine din faptul că nu rămîne închis în camera lui – eu, acum, tocmai pentru că tristețea îmi asfixia camera şi mă sufoca, am ieşit şi, deliberat, m-am rătăcit.
Ca să văd în pădurea de la Vincennes ultimul spectacol semnat de Ariane Mnouchkine. Era o zi luminoasă şi, în aşteptare, spectatorii discutau, mîncau pe cîmpia aceea devenită în sfîrşit ospitalieră după luni de zile de ploaie şi întuneric; mi s-a părut că de fapt participam, izolat, la o masă a morţilor ce pacifică şi permite să reluăm şirul vieţii. Nimic şi nimeni nu mă deranja, dimpotrivă… mă gîndeam la moarte în inima unei vieţi ce se manifesta discret, senin, fără excese. Poate că eram imprevizibil marcat de spiritul Indiei, căreia îi e consacrat spectacolul. El relatează povestea autobiografică a lui Ariane Mnouchkine însăşi, care se refugiază într-o „Cameră din India“ pentru a găsi materia unei reprezentaţii ce trebuia să o reconcilieze cu teatrul după eşecul cu Macbeth. Interpreta care-i serveşte de alter ego scenic se instalează într-un pat enorm şi visează sau se trezeşte sub impactul unor apeluri telefonice intempestive, comice prin repetiţie, de la o prietenă incapabilă să integreze diferenţa de fus orar. Cînd doarme, însă, se amestecă apariţii onirice – dansuri indiene şi fragmente din Mahabharata – cu prezenţa nocturnă a lui Shakespeare, autor tutelar, sau Cehov, ale cărui piese regizoarea în căutare de inspiraţie afirmă că nu le va monta, cu toate că el „rămîne omul care-i e cel mai drag pe lume“. Aici seduce importanţa somnului – nu somnul raţiunii care „naşte monştri“, cum spune Goya, ci somnul poetic care animă un univers de artist şi îi eliberează imaginaţia.
Nu numai intertextual, spectacolul e şi deliberat intercultural – dublu al lumii de azi – căci pe scenă coexistă actori francezi şi indieni, japonezi şi iranieni, iar la final, cînd apar pentru aplauze, această diversitate se impune – o ştiam, dar o redescoperim – ca „spirit“ al lui Mnouchkine: alianţa oamenilor şi a culturilor, aceasta o defineşte. De altfel, după scene comice derizorii de atentate ratate sau partiţii animaliere bizare, totul se încheie cu discursul umanist şi unanimist al lui Charlie Chaplin din Dictatorul. Publicul aplaudă, căci, ca de obicei, Le Théâtre du Soleil lansează în final un apel la încredere şi optimism. Şi acum, din nou, acest colectiv politic angajat îşi încheie spectacolul printr-un vis utopic. E o constantă a lui pe care spectatorii, de ani de zile, o regăsesc şi o iubesc. N-am avut oare aici ca vecini o familie de trei generaţii reunită: bunicii, copiii şi nepoţii, mărturie supremă a fidelităţii faţă de Mnouchkine şi teatrul său?
În vecini, nu departe de casă, Muzeul Picasso organizează o expoziţie pasionantă consacrată capodoperei care e Guernica, acest sat bombardat de armata germană trimisă de Hitler în ajutor falangei franchiste. Urmărim un adevărat work in progress care a condus la realizarea acestui strigăt acuzator de o incredibilă diversitate plastică. Picasso creionează figuri cu o viteză fulgurantă şi cere amantei sale de atunci, Dora Maar, să înregistreze fotografic etapele acestei erupţii de pasiune şi revoltă: graţie imaginilor, putem reconstitui incandescenţa unui artist ce se confruntă cu istoria şi totodată își mobilizează total propriul geniu artistic. Picasso scrie multor prieteni implicaţi în războiul spaniol, Malraux, Éluard, se informează, simte enorm şi vede monstruos, pentru a cita o frază celebră. Pe Guernica terminată el va testa inserţia culorii – observăm şi azi persistenţa unei minuscule pete albastre –, dar, mulţumită intervenţiei lui Malraux, va abandona această tentaţie şi va păstra dimensiunea tragică a austerului alb şi negru iniţial. Urmărind evoluţia acestei extraordinare combustii, sesizăm amploarea revoltei şi radicalitatea sa în fața ofiţerului german care, privind „Guernica“, îl întreabă: „Dumneavoastră aţi făcut asta?“, iar el răspunde: „Nu, dumneavoastră“. Şi atunci, cum să nu regreţi că Oradour, satul francez ras de nazişti, nu şi-a găsit Picasso-ul lui? Gulagul l-a avut pe echivalentul său literar, Soljeniţîn. Ieşind de la Guernica, pentru o clipă, sub efectul acestei supradoze de moarte, mi am uitat morţii mei.
În aceste derive ale neliniștii m-am rătăcit la expoziţia organizată de o prietenă, Cécile Debray, la Muzeul L’Orangerie, unde sînt expuse operele tîrzii ale lui Monet, Nuferii, îndelung devalorizate. Acum cîţiva ani, singur, în dialog direct cu aceste suprafeţe vaste unde se detaşează ici şi colo persistențe ale realului, m-am disociat de cei care le dispreţuiau considerîndu-la opere ale unui bătrîn artist ameninţat de o cecitate progresivă şi le-am înscris în filiaţia expresionismului abstract american ce îl are pe Jackson Pollock ca lider. Azi descopăr că intuiţia mea se produsese din anii ’40 în America, unde critici şi artişti au reacţionat deja la ineditul acestei aventuri picturale unice, pictura efectuată pe o suprafaţă vastă, reducînd realul la un ecou subtil perceptibil. Ceea ce la Monet intervine la capăt de drum, la artiştii americani e o opţiune adultă, agresivă şi vitală. Ceea ce la el e o constantă îndepărtare de concret, e la ei o afirmare brutală, deliberată a abstracţiei ca simptom al unei subiectivităţi de artist. Egocentrică şi solipsistă – de aceea lor le prefer Nuferii, unde ici şi colo ghicim, înainte de dispariţie, poduri şi flori. Ca într-un haiku japonez. În seara aceea am aflat de moartea prietenei mele şi m-am întrebat: cum să-i reţin imaginea?
Am rătăcit din muzeu în muzeu, din teatru în teatru, încercînd mereu să temperez prin cultură impasul doliului. Am văzut o expoziţie consacrată japonismului la Giverny, locul de refugiu al lui Monet, şi acolo m-am gîndit că, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Japonia a reprezentat această „utopie concretă“ care va fi, mai tîrziu, Africa pentru Picasso, Derain şi Brook, sau India pentru Mnouchkine şi Barba. I-am consacrat o după-amiază lui Delacroix, artist ce-mi inspiră o veche rezervă prin abuzul de romantism militant – un fel de Victor Hugo al picturii! – şi, uimit, am descoperit reversul Guernicăi în celebra pînză a speranţei, aceea a „Libertăţii conducînd poporul“, în care Franţa dornică de libertate e personificată de o splendidă femeie ce avansează pe baricade desfăşurînd un drapel tricolor. Umanitatea acestei reprezentări alegorice, deteriorată, de-a lungul timpului, prin abuz de mediatizare, m-a uimit. Cîte decepţii vor urma, atît politice, cît şi estetice, căci arta sovietică va difuza demagogic acelaşi motiv al tinereţii purtătoare de speranţă. Revoluţionara lui Delacroix serveşte de precursor militantei comuniste care îşi afişează angajarea comunistă în statuia emblematică a Verei Muhina din faţa Universităţii moscovite „Lomonosov“.
După atîtea derive m-am refugiat într-o sală de teatru pentru a „auzi“ The Encounter, spectacolul lui Simon McBurney inspirat de un roman al lui Petru Popescu: aici ni se spune la ureche, printr-un sistem de căşti, o poveste „inițiatică“ ce reconstituie sunetele pădurii şi şoaptele unei fetiţe, neliniştile unui antroplog şi apelurile unui şef de trib amazonian care ne invită să regăsim „începutul“ – al lumii, al vieţii. Atunci, în ziua înmormîntării de la Bellu, s-a făcut linişte în mine şi m-am întrebat: „Cum să regăseşti începutul la ora sfîrşitului?“
George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).
