Un vis cubanez: Parisul

pentru Tania şi Floriane 

Cînd, pe înserate, ieşeam dintr-un bar la Havana, un prieten regizor, Carlos Celdràn, îmi arată luna nouă, desenată ca o verighetă pe cer: „Cînd o vedem, superstiţia cere să ne punem o dorinţă“, am răspuns dezinvolt, şi atunci, în cor, două voci au replicat simultan: „Parisul“, care, pentru ei, am resimțit-o cu emoţie, se constituia în echivalentul „Moscovei“, acel paradis retrospectiv la care „surorile“ lui Cehov visează neîncetat. „Parisul“ era „Moscova“ lor şi, atunci, indirect, am resimţit legătura profundă care ne reunea: cu cîteva decenii în urmă, şi pentru mine, pentru noi, la Bucureşti, răspunsul era acelaşi: Parisul!

Regăseam la Havana simptomele tinereţii mele „eroice şi sordide“ cum, cu o admirabilă intuiţie, mă prevenise Andrei Şerban. O lungă discuţie cu Carlos Celdràn mi s-a părut a reconstitui propria-mi „rezistenţă culturală“ din anii ’70: vorbeam despre aceleaşi spectacole pe care le văzusem eu în Europa, iar el le ştia de pe YouTube. Şi această comuniune intelectuală mi-a amintit fraza care m-a flatat a unui profesor, cînd ajungeam la Sorbona: „George, tu ai citit aceleaşi cărţi ca şi noi“. Iată baza prealabilă pe care se constituia comunicarea noastră. Eu îi cunoşteam preţul şi îi respectam efortul.

Cu cîteva ore înainte îi văzusem spectacolul consacrat unui mare om de teatru cubanez care îi servise de mentor, un maestru genial şi turmentat ale cărui sfîşieri publicul le urmărea cu respect şi admiraţie: o viaţă dăruită scenei. Interpretul principal, Caleb Casas, se impunea printr-o prezenţă ce i acorda dimensiunea unui martir laic, a unui personaj emblematic pe care spectatorii din sală îl respectau. La ieşire, mărturisindu-mi admiraţia pentru el, cineva mi-a răspuns: „N-a beneficiat de recunoaşterea pe care o merita, căci a făcut alegerea să rămînă în Cuba. Să nu plece!“. Din nou, reverberaţiile Bucureştiului răsunau în amintirea mea. Să pleci, să nu pleci… de cîte ori nu m-am întrebat în anii ’60!

În prima noapte, noapte de insomniac refractar la refugiul privat, descopeream Fabrica de Artes – poate cea mai semnificativă reuşită a Havanei –, unde în week-end se reunesc artişti şi spectatori din toate domeniile, din toate generaţiile. Fotografie şi pictură, muzică, literatură sînt asociate: aici pătrundem într-un labirint pe care doar cunoaşterea lui de către un obişnuit al locului, Philippe Murcia, îmi permite să-l descopăr fără a mă rătăci. Iată, îmi spun, o metaforă a lumii actuale unde confuzia domeniilor e generalizată, dar, totodată, limitele acordate fiecărei arte sînt respectate. Ascult într-o tăcere absolută monologul unui mare actor, în timp ce alături, într-o sală perfect izolată fonic, o orchestră de rock îşi afirma, violent, energia sonoră. Călătoria internă rămîne posibilă, fără a afecta însă autonomia fiecărei arte. Locul îmi evocă Fabrica de Pensule de la Cluj. (Ieşind, mă opresc în faţa unor graffiti braziliene de geniu, pe zidurile Fabricii, street art la cel mai înalt nivel. Ea se etalează ca un inspirat gest artistic cotidian şi nu doar ca o inscripţie banală pe străzile oraşelor astfel maculate. Orice artă e salvată de capodoperele sale.)

Oraşul pare a fi un dublu al Bucureştiului comunist, cu case recent restaurate şi altele, vecine, complet dărîmate, surpriza poate interveni oricînd, oriunde. Ca atunci cînd intru într-un studio de dans unde sînt invitat la o repetiţie. O insulă în inima oraşului. Aici, conduşi de o mare coregrafă, Sousana Pous, tineri dansatori se confruntă şi reuşesc să depăşească dificultăţile fizice impuse. Devoţiune extremă, succes indiscutabil – arta le serveşte de orizont. Nici o discuţie nu intervine pentru a parazita concentrarea, nici o capitulare nu ameninţă proiectul iniţial. Arta le e salvarea. E ceea ce resimt privindu-i în contextul acesta colectiv, unde o generaţie de dansatori se afirmă ca odinioară în spectacolele concepute cu talent de Myriam Răducanu. Acest voiaj produce fără încetare efecte de rememorare. De coborîre în propriul timp, în biografia debutantului ce eram la sfîrşitul anului ’68. Nostalgie inevitabilă.

Şi cum să nu evoc Teatrul „Ţăndărică“, sub tutela Margaretei Niculescu, într-o sală de marionete brutale şi expresive, căci ele, şi în Cuba, şi în România, au beneficiat de o libertate neacordată teatrului. Incredibilă înrudire între practicile dictaturilor nu doar comuniste. Cenzura a adoptat aceleaşi criterii sub Salazar la Lisabona ca la Bucureşti şi Moscova, unde, de altfel, teatrele de păpuşi au cunoscut o notorietate extremă. Serghei Obrastov a fost o figură exemplară în Rusia brejneviană, libertatea acordată copiilor i-a fost propice. (Ca şi acestui teatru cubanez din Matanzas unde, intuiţie poetică, spectatorii debutanţi, la ieşire, traversează o grădină minusculă ce pare a fi o arcă a lui Noe reunind papagali şi iepuri, păuni şi veveriţe. Teatrul conservă ceea ce în lumea virtuală de azi, chiar şi în Cuba, a dispărut şi astfel dă o lecţie de cunoaştere directă. Nu doar un ecran sau o pagină de carte, ci un rendez-vous poetic cu un univers altundeva absent. Apoi, în altă parte, tinerii se regăsesc pentru un spectacol grotesc şi tropical, cu travestiuri şi machiaje policrome. Cît sînt de departe – şi o admit – de aceste excese în deriziune proprii tinerei generaţii! Nu judec, ci mă examinez: e un semn de senectute?)

Conferinţele pe care le prezint la invitaţia lui Viviane Martinez au loc la Casa de Las Americas, creată de o prietenă a lui Fidel Castro pentru a federa artiştii Americii Latine, a-i invita şi promova. Era o femeie simplă, indiferentă la practicile de publicitate oficială – afişe, panouri –, încît aproape i se ignora figura aici, unde imaginea de propagandă a servit de marcă a regimului castrist. Iar Fidel, după ce a practicat pînă la exces toate manifestările proprii cultului personalităţii, a decis, prin testament, strict respectat, să se interzică orice expresie turiferară. Nici o statuie, nici o piaţă nu-i poartă numele. Strategie subtilă, căci astfel vechiul lider maximo se constituie într-o divinitate „absentă, dar peste tot prezentă“. În schimb, imaginile legendare ale lui Che Guevara sînt dispersate, pînă la saţietate, pe străzi şi imobile, făcîndu-l un veritabil erou christic. Din întîmplare descopăr o carte poştală cu Fidel şi Che văzuţi din spate în timp ce pescuiesc. O privesc şi mă gîndesc: poate că Robespeierre şi Saint-Just au trăit şi ei asemenea momente. Dar şansa Franţei a fost că puterea le-a fost efemeră şi nu durabilă ca aceea a celor doi tineri pescari: 60 de ani de cînd Cuba le-a servit de teren experimental. Pe un vechi panou citesc: „Avem nevoie de o societate de idei“, țel nobil, dar încă şi azi alimentele se vînd pe cartelă şi se face coadă la pîine. Idei care nu hrănesc.

Nu departe de Havana, Hemingway şi-a ales un domiciliu care-i permitea să trăiască într-o vară continuă: şase luni în Florida, şase luni în Cuba. Îi privesc biroul şi modesta maşină de scris Reming-ton, gloanţele de vînătoare şi capetele de tigru împăiate, mă opresc lîngă barca ce-i servea pentru escapade maritime şi îmi reamintesc celebra lui parabolă Bătrînul şi marea, aici scrisă, după modelul unui căpitan de yacht, Gregorio Fuentes, pe care l-a admirat şi iubit. Iată, îmi spun, locul unde s-a născut cartea tinereţii mele. Îl părăsesc îngîndurat.

Înaintea plecării trec prin faţa unei splendide grădini care i-a aparţinut poetei Dulce Maria Loynaz. Ea nu s-a asociat lui Fidel, ea s-a izolat şi acest refugiu i-a fost respectat. Scriitoarea de geniu s-a desprins de lume şi a trăit alături de ea ca Stanislavski la Moscova în palatul său, învecinat Kremlinului. Rezistenţă din interior sau domiciliu forţat? Ambele. Pe drumul spre aeroport fac o lungă pauză pentru a vizita palatul unei contese spaniole care, la venirea comunismului, şi-a împachetat bijuteriile şi, părăsind Havana, a lăsat în urma ei o colecţie unică de artă japoneză şi ceramică franceză, de mobilier iberic şi de picturi italiene. O lume imaginară în mijlocul Cubei de altădată ca şi al celei de azi. Mă întreb cine a decis salvarea acestui inestimabil tezaur cosmopolit.

În avion citesc biografia unui exilat cubanez, Eduardo Manet. El scrie: „Parisul e visul nostru, al tuturora“. E ceea ce, treizeci de ani mai tîrziu, o confirmau prietenii care priveau luna nouă. Nimic nu s-a schimbat. Parisul a rămas un vis cubanez. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).