Picasso, un Shakespeare al picturii…

Expus în lume şi la Paris mai mult ca oriunde, întîiul Picasso, cel de la începuturi, a constituit un eveniment la Musée d’Orsay unde, fascinaţi, i-am redescoperit reunite perioadele albastră şi roz. Venind de la Barcelona, el a coborît tocmai în acest loc, pe vremuri o gară celebră convertită azi în muzeu ce tinde să restituie „spiritul secolului al XIX-lea“ cu toate contradicţiile sale, între persistenţa academismului şi revelaţia impresionismului. El e născut graţie artiştilor ce se dezic brutal de pictura moştenită şi de vocabularul ei repertoriat pentru a se dărui clipei, luminii, apei, pentru a sesiza ce se mişcă, sacrificînd prestigiul imobilităţii şi prestanţa mitologiei. În acest context, Picasso soseşte la Paris.

Tînăr, doar douăzeci de ani, emigrantul solitar ce e atunci Picasso se consacră nopţii ce îl atrage, noapte din care se detaşează figuri de eroi cotidieni, figuri cărora le acordă o dimensiune sculpturală pe fond de prezenţă dostoievskiană. Picasso alternează autoportrete demne de Rembrandt şi personaje abandonate, imobilizate în obscuritatea unor locuri cotidiene, banale, toate plasate într-un context nocturn. De unde îi vine emigrantului barcelonez această seducţie a întunericului? Se pare că i-a resimţit impactul sub şocul unei sinucideri, aceea a unui prieten, care i-a deschis porţile nopţii „albastre“, albastru profund, umbros şi dens, un „albastru“ refractar luminii şi mobilităţii. Picasso e un antiimpresionist hrănit de extazul lui El Greco, dar fără a înălţa ochii spre cer căci, dimpotrivă, el sacralizează prostituate şi cerşetori, ce se detaşează masivi în beznă. Ea pare a le fi consubstanţială, „ei sînt făcuţi din materia nopţii“ pentru a-l parafraza pe Prospero care spunea că „sîntem făcuţi din materia viselor“.

Picasso frecventează o lume marginală situată într-un univers sumbru, propice singurătăţii şi izolării… oameni ai nopţii! Aceasta-i esenţa artistului debutant abia sosit din ţara lui Ribera, şi el îndrăgostit de cerşetori, de corpurile lor fără armonie, de șchiopi, ciungi, chiori. Picasso e familiar cu ei şi le acordă o dimensiune suplimentară plasîndu-i în umbra nopţii, nu doar pe ei, ci şi pe sine însuşi în autoportrete sumbre. Cît adevăr emană din aceste solitudini „albastre“! Tînărul de geniu îşi găsise refugiu într-o obscuritate profană, dar „iluminată“ de prezenţa personajelor sale indiferente ierarhiei sociale. Protagonişti ai nopţii, marginali ai oraşului.

În intimitatea acestor tablouri de debut, Picasso pare că sfîrșește un drum, pare că de fapt încheie marea revoluţie impresionistă ce-l precedase şi face să cadă cortina întunericului peste plăcerile ludice şi sărbătorile însorite care îşi epuizaseră atracţia. „Perioada albastră“ le pune capăt. Finita la commedia… cu acel Picasso se încheie secolul al XIX-lea.

Picasso explorează puterea nopţii, dar nu se imobilizează ca un banal Pierre Soulages ce-şi va face o marcă de fabricație din „negru“, pecete recognoscibilă, ci se va îndrepta spre un „roz“ contrar şi provocator: un roz ce nu exclude melancolia – o regăsim la Arle­chini şi doamne în faţa oglinzii –, un roz ce luminează aceste figuri de bîlci sau simplu mondene, eliberate de atracţia întunericului precedent. Picasso, cum o va mărturisi el însuşi, nu „evoluează“, ci doar, în mod succesiv, captează „prezentul“ unei noi stări, distinctă şi diferită. Definitiv mobil, inapt să se fixeze, el refuză să-şi constituie un univers identitar aşa cum o vor face colegii săi de generaţie; vocaţia metamorforzei îl va defini de-a lungul prolificei sale cariere.

La 14 ani, adolescentul dotat pictează o gigantică pînză „edificatoare“, Ştiinţă şi milă, unde, pe patul de moarte, mama sa se află sfîşiată între un medic şi un preot. Pînza e de un realism ce-l aminteşte pe acela, insuportabil, al unui Repin, maestrul şcolii ruse, sau pe al lui ­Greuze, la fel de plicticos. Privesc cu repulsie acest tablou, dar cum să nu-i admir tehnica admirabilă, demnă de un artist academic la sfîrşit de carieră? De atunci datează şi un portret de o justeţe unică, tablou de care Picasso nu s-a despărţit niciodată, ca şi cum l-ar fi asimilat unui act de naştere. El pare a fi atunci un pictor „îmbătrînit“ înainte de vreme, dar care, odată ajuns la Paris, se va revela brutal. Şi, îmi spun, oare noaptea sa „albastră“ n-ar putea fi noaptea exilului primordial, iar „rozul“ saltimbancilor – confirmarea integrării pariziene? Ipoteză discutabilă, dar suscitată de contextul acestei expoziţii revelatoare.

Acest Picasso iniţial, energic şi uman, conjugă ca nimeni altul geniul plastic şi experienţa vieţii, amîndouă prezente, reunite în tablouri neamputate de nici una dintre dimensiuni. De aici le vine impactul extrem, din reciprocitatea permanent păstrată: arta şi viaţa sînt asociate pe pînzele lui ca un permanent Janus bifrons. Atracţia nopţii sau melancolia rozului… Picasso se va despărţi de ambele la 25 de ani. Aflînd această precizare biografică, perplex, mi-am spus că el ar fi putut muri ca un Rimbaud. Poetul de geniu se va pierde în afaceri suspecte, Picasso în labirintul artei. Fiecare ştie că a ajuns la un capăt de drum.

O altă expoziţie care îi e consacrată se intitulează „Picasso. Capodopera“ căci se inspiră din nuvela lui Balzac Capodopera necunoscută ce relatează istoria unui artist de geniu care, închis în atelierul său, se consacră unei opere de o complexitate fără seamăn, dar care va rămîne la stadiul de proiect in progress. Picasso a ilustrat textul lui Balzac creionînd confuzia pictorului şi, implicit, eşecul final. Dar nu i se va asemăna oare lui atunci cînd, ieşit din „albastru“ şi „roz“, se va lansa el însuşi în labirintul unui limbaj formal? Picasso sfîrşeşte ca prizonier al picturii şi artist egocentric. De acum încolo opera, în sens filozofic, îi este explicit „semnată“ şi se lasă recunoscută, se arată şi se expune. Echilibrul primar e rupt. Viaţa dispare şi domnia artei se instaurează. De acum încolo artistul îşi impune prezenţa plastică asociată cu o vitalitate niciodată dezmințită. Picasso îşi formula astfel ambivalenţa: „Leonardo da Vinci spune că pictura e cosa mentale. Cézanne că pictura se face «cu coaiele». Adevărul e că pictura e şi una, şi cealalată“. Intelectual şi sexual, Picasso se va angaja pe drumul nu al unei capodopere „necunoscute“, ci al unei căi „necunoscute“ care îl va îndepărta de viaţă şi îi va acorda o libertate somnambulică, acel somn hipnotic din care, cum spune Goya, „se nasc monştri“. El sfîrşeşte ca pictor fără de cenzură, mereu în mişcare, dar prizonier al unui limbaj autonom, cultivat pentru a transcrie viziuni atroce sau copulaţii extreme. De mult îndepărtat de miracolul „albastrului“ şi al „rozului“, Pi­casso şi a supravieţuit genial, dar cu preţul unui net deficit uman. Pictorul eliberat i-a dăunat debutantului, dar totodată i-a păstrat forţa iniţială. De aceea nu a eşuat în unitatea unui univers propriu, identificabil şi reperabil ca la Giacometti, Chagall sau Miró. Picasso e unicul artist modern în mişcare. De această extraordinară aptitudine de translaţie de la un stil la altul, de la o manieră la alta, în arta lumii, doar Shakespeare dispune. Picasso e un Shakespeare al picturii. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).