Alegerile de duminică au fost catastrofale pentru dreapta, dar în politică nimic nu e pierdut pentru vecie. Cu condiţia de a-ţi înţelege eşecul. Iar pentru asta, drepta ar trebui să iasă din propriile iluzii. Iată doar trei dintre ele.
Aceasta se poate numi o diversiune reuşită. Ocupaţi cu „traducerea“ în termenii bătăliei politice interne a urmărilor summit-ului eşuat din 22-23 noiembrie privind bugetul Uniunii pentru 2014-2020, aproape că ne-a scăpat din vedere un eveniment mult mai important.
După eşecul referendumului din vară, premierul Ponta a început să dea semnale liniştitoare către exterior. Mai mult ca sigur, a înţeles că degeaba a cîştigat confruntarea electorală internă – şi încă la un scor detaşat – dacă a pierdut pe frontul extern.
Polemica din jurul participării României la Consiliul European din 22-23 noiembrie a prilejuit şi cîteva afirmaţii asupra cărora merită să zăbovim: 1. Convocarea Parlamentului a fost pierdere de timp. 2. Merităm să ni se ia din bani, din cauza ratei de absorbţie. 3. Veto-ul ne scoate din Europa.
Recenta întîlnire dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta a fost doar un eveniment normal, devenit epocal în contextul politic încărcat de la noi. Printre altele, premierul Victor Ponta i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu un mandat de reprezentare a României la Consiliul European din 22-23 noiembrie.
Criza a lovit puternic zona euro şi în general Europa de Vest. Lasă că nici la noi, prin Est, n-a curs lapte şi miere. Diferenţa este pe aici, sîntem obişnuiţi cu necazurile, după anii grei de tranziţie. Valabil pentru toţi foştii vecini de baracă din lagărul comunist.
Imaginile luate cu camera ascunsă din trenurile României se înghesuie pe ecranele televizorului. Nu ne uităm la o emisiune de investigaţii realizată de jurnalişti – am mai avut aşa ceva, cu mai mult sau mai puţin succes, servind mai mult sau mai puţin interesul public. De data aceasta, e altceva.
A te compromite în România este o întreprindere grea. Ai nevoie de multă imaginaţie şi tenacitate pentru asta. Dar chiar şi aşa, sînt şanse bune să obţii exact efectul contrar şi, în loc ca oamenii să treacă pe trotuarul celălalt cînd te zăresc pe stradă, să fii luat drept un pezevenghi simpatic, o licheluţă acceptabilă la masă.
Un semnal îngrijorător pentru România a venit în ultimele zile de pe „frontul“ reconstrucţiei europene – ca să folosim o expresie dragă altor vremuri. Într-un interviu pentru The Sunday Times, ministrul britanic de Interne a declarat că Londra ar putea introduce măsuri speciale pentru a bloca imigraţia din unele state membre UE.
O întrebare l-a chinuit rău pe românul TV în ultima săptămînă: are dl Diaconescu banii pentru Oltchim? O întrebare, evident, prost pusă. Nu ştim nici azi ce (sau cît) se afla în legendarii şapte saci, luaţi cu tam-tam de la bancă de către haiducul poporului, cam pe la chindie.
O zonă euro cu politici economice şi fiscale coordonate şi crearea unui Fond Monetar European. O zonă euro care se va extinde după un set clar de reguli şi, astfel, crearea unei noi categorii de state membre – cele candidate la zona euro. Printre acestea, cel mai probabil, se va număra şi România.
Privită de la Bucureşti, Uniunea bancară pare o chestiune îndepărtată, un prilej pentru o discuţie teoretică, de perspectivă, la un reuşit seminar dintr-un hotel şic. Dar ne înşelăm. Subiectul arde. Este vorba despre felul în care România îşi susţine acum interesele la masa negocierilor europene.
Probabil că, la Palatul Victoria, oamenii citesc pe diagonală sau nu citesc deloc. Pentru că în discursul preşedintelui s-au strecurat, abil, cîteva capcane extrem de periculoase pentru Executiv. Să luăm doar trei pasaje din discursul preşedintelui.
Mulţi dintre cei care au comentat cu pasiune evenimentele petrecute în România în această vară – fie ei români sau străini – au căutat un resort ideologic. Ei au zugrăvit, pentru cititorii lor, o luptă între „bine“ şi „rău“, între „Vest“ şi „Est“, între „democraţi“ şi „comunişti“, între „corupţi“ şi „inocenţi“.
Orizontul pare luminos. După vreo două ore şi jumătate de codeli, Parlamentul – mai bine zis, grupul USL – a acceptat să asculte în plen citirea hotărîrii Curţii Constituţionale privind rezultatele referendumului din 29 iulie, ultimul pas procedural înainte de publicarea actului în Monitorul Oficial şi revenirea în funcţie a preşedintelui suspendat.
Ecourile participării româneşti la Jocurile Olimpice de la Londra vor mai dăinui multă vreme. Tehnicieni şi comentatori de specialitate vor avea de aici înainte timpul de a găsi răspuns la întrebarea dacă recolta de medalii, mai modestă decît în alte dăţi, reprezintă un eşec sau, din contră, un succes, în condiţiile lipsei politicilor sportive în ultimii ani.
Remanierea anunțată luni de premierul Victor Ponta, cu Radu Stroe, cu Dan Șova, Mona Pivniceru și, într-o anumită măsură Mircea Dușa și Titus Corlățean, indică ascensiunea în guvern a „liniei dure“, gata să poarte lupta la baionetă cu Traian Băsescu și oamenii săi.
Referendumul de duminică nu a schimbat realitatea politică a României. Preşedintele Traian Băsescu se va întoarce la post – la ora cînd scriem aceste rînduri, doar o decizie cu totul şi cu totul surprinzătoare a Curţii Constituţionale ar mai putea schimba situaţia, dar şansele ca un asemenea lucru să se producă sînt, totuşi, infime.
Campania electorală se încheie şi, odată cu aceasta, se pune punct unei perioade a confruntărilor şi a declaraţiilor dure. A folosit? Sociologii înclină să creadă că nu. Sondajele nu au arătat vreo modificare semnificativă a intenţiilor de vot. Românii par să fi intrat în campanie gata convinşi, în proporţie de cca doi la unu, că preşedintele trebuie demis.
Şi totuşi, a fost România, pînă mai ieri, un rai al democraţiei, ameninţat acum de invazia unor hoarde barbare? Să ne mai gîndim. Mitul democraţiei româneşti călcate în picioare de tancurile sovietice este viu în conştiinţa publică. O Românie democratică, victimă a unui imperiu hrăpăreţ. Asta sună foarte bine şi asigură multor conştiinţe un somn liniştit.
Se poate ca Europa să stea cu ochii pe noi, în aceste zile fierbinţi, la propriu şi la figurat. Dar, în acelaşi timp, Europa şi lumea merg mai departe, fără să le pese prea mult de ce se întîmplă în România. Ocupaţi cu războiul politic intern, am putut scăpa din vedere cîteva evenimente importante pentru întreaga Europă.
De la război încoace, în Europa nu mai există învingători şi învinşi – este mesajul pe care liderii europeni au grijă să-l transmită cetăţenilor, de fiecare dată cînd divergenţele dintre membrii Uniunii par imposibil de conciliat.
Acesta este obiceiul pămîntului: la fiecare transfer de putere, o nouă garnitură preia controlul televiziunii publice. Şi tot la fiecare transfer de putere, nou-veniţii promit o lege prin care să „depolitizeze“ televiziunea publică. Dar, pînă la urmă, nimic nu se leagă.
La alegeri, ca la alegeri. Unii sărbătoresc, alţii îşi ling rănile. Unii, mai nervoşi, dau vina pe „popor“, acel popor care judecă, nu-i aşa, cu stomacul – ca şi cum a rămîne flămînd ar fi cine ştie ce dovadă de inteligenţă. Duminică, alegătorii români i-au dat clasei politice cîteva semnale şi lecţii importante.
O veste la fel de proastă pentru Bucureşti şi pentru Budapesta: relaţiile dintre România şi Ungaria s-au deteriorat în cîteva zile, ca urmare a demersului părţii ungare de a înhuma în inima Secuimii rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului Nyiro Jozsef. În Ungaria, povestea se potriveşte perfect în peisajul sumbru dominat de intenţiile de reabilitare a lui Miklós Horthy.
Ne aflăm în plin „armistiţiu“, dar războiul între Palate pentru reprezentarea României în Consiliul European va cunoaşte, cît de curînd, o fază acută. Premierul Ponta va încerca să tranşeze disputa prin intermediul Parlamentului, arătîndu-i preşedintelui cine este mai tare în jocul politic intern.
Ştirea este clară şi seacă. România este la un pas de a pierde în acest an 100 de milioane de euro şi 1,1 miliarde, în anul următor, ca urmare a suspendării de către Comisia Europeană a plăţilor pentru Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU).
Privind spre istoria recentă, putem să spunem că, în multe privinţe, grecii au fost mai norocoşi decît noi – deşi, într-un anumit fel, nu toţi dintre ei şi-au dorit să fie aşa. La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, spre norocul lor, au căzut de partea bună a liniei de demarcaţie.
Numirea profesorului Andrei Marga în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a surprins pe toată lumea. La obişnuita bursă a zvonurilor, care precede de fiecare dată anunţarea unei noi echipe ministeriale, universitarul clujean era dat ca „sigur“ la Educaţie, cu atît mai mult cu cît mai ocupase deja această funcţie.
La începutul lui martie, Victor Ponta îi adresa premierului de atunci, Mihai-Răzvan Ungureanu, o scrisoare deschisă în care îşi exprima regretul că şeful guvernului nu participă la reuniunea Consiliului European. Declaraţia era, bineînţeles, o săgeată trimisă prin ricoşeu către preşedintele Traian Băsescu.
Întrebaţi despre şansele reale ale României şi Bulgariei de a fi primite în spaţiul Schengen, anumiţi diplomaţi europeni răspundeau direct şi, aparent, fără speranţă pentru noi: „Aşteptaţi să cadă guvernul din Olanda, după aceea, mai vedem!“.
În ziua în care aceste rînduri sînt trimise la tipar, tocmai are loc manşa întîi a semifinalelor cupelor europene la fotbal. Cinci echipe dintre cele opt implicate în semifinalele celor două eurocupe sînt spaniole: Real şi Barcelona, în semifinalele Ligii Campionilor, Atlético Madrid, Valencia şi Athletic Bilbao, în Liga Europa.
Conform ultimului eurobarometru dat publicităţii de Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti, încrederea românilor în direcţia urmată de Uniunea Europeană a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii ani. Potrivit cercetării sociologice realizate la nivel european, în anul 2011 doar 46% dintre români aveau încredere în direcţia urmată de Uniunea Europeană.
Ministrul turc al afacerilor europene, Egemen Bağiş, îşi face apariţia surîzător la întîlnire. Alături de echipa sa, coboară sprinten scările micului palat de secol XIX, pînă la terasa de pe malul Bosforului, unde îl aşteaptă jurnalişti din 17 ţări ale Uniunii Europene. Sîntem realmente pe ultimul metru al Europei geografice.
Studiul sociologic „Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale 2007-2011“, realizat de profesorul Dumitru Sandu şi prezentat săptămîna trecută în cadrul unei dezbateri organizate de Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti, arată o prăbuşire puternică a încrederii în viitor, la români, în perioada 2008-2010.
„Eu sînt cel care a rupt orice legătură cu Petromul, ca semn de protest pentru excesul de profit pe care l-a obţinut într-o perioadă de criză“, a declarat preşedintele Traian Băsescu, în interviul său din 11 martie crt., de la PRO TV. „Nu poţi cere unei firme să fie morală, însă nici nu poţi să-mi arunci tot timpul preţul mondial al combustibilului."
Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat.
Planul de salvare a Greciei este bazat pe o condiţie clară: consolidarea supravegherii Greciei şi impunerea unei misiuni a Comisiei Europene, prezentă permanent la Atena. Aşa a spus comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, Oli Rehn, imediat după publicarea planului.
Către anul 1600, în Ţările Române se petrecea ceva ce ar semăna cu criza datoriilor de astăzi. Pretendenţii la tron se împrumutau cu sume colosale pentru a-şi putea plăti favorurile în faţa Înaltei Porţi şi a dobîndi astfel domnia. Problema era însă chiar mulţimea pretendenţilor.
Aproape se împlineşte anul de la începerea primelor revolte din Siria. Ceea ce părea, la debut, un nou episod al Primăverii arabe, s-a transformat, în timp, într-un şir neîntrerupt de revolte înăbuşite în sînge de regimul lui Bashar al-Assad. De la faţa locului vin tot mai des informaţii care vorbesc despre un adevărat război civil.
„Hmm... Cred că de data aceasta voi lua salata cu creveţi...“ „Ţi-o recomand, am luat eu data trecută şi a fost excelentă.“ Cei zece români de la masă par nişte obişnuiţi ai acestui restaurant situat la doi paşi de uriaşul bloc din sticlă al Comisiei Europene. Şi chiar sînt.
Cu puţine zile înainte de publicarea raportului tehnic al Comisiei Europene privind reformarea justiţiei din România şi Bulgaria, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Bucureşti a pronunţat o hotărîre istorică. Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare, cu executare.
În plină criză a euro şi a proiectului european, mica Danemarcă, aflată în afara eurozonei, a preluat preşedinţia Uniunii Europene. O misiune cum nu se poate mai grea. Anul 2012 se anunţă a fi unul crucial. Stranie coincidenţă. Stranie coincidenţă. Cei mai fericiţi oameni din ţările dezvoltate sînt chemaţi să contribuie la depăşirea impasului european.
Întrebaţi despre posibilele căi de ieşire din impasul politic şi social pe care îl traversează România de azi, mai mulţi lideri de opinie au pronunţat cuvîntul „sacrificiu“. Bineînţeles, nu în legătură cu noi măsuri de austeritate. Ideea era ca partidul de guvernămînt să accepte aruncarea peste bord a unui lider important – şi cele mai multe voci îl vizau pe premierul Boc.
Vă mai amintiţi de Axa Bucureşti-Londra-Washington, pe care preşedintele Băsescu îşi inaugura primul său mandat, în 2004? Dacă nu, nici o pagubă! Anul 2011 a adus replierea viguroasă a României pe „Axa Berlin-Paris“ (dacă aceasta o fi existînd cu adevărat sau dacă nu cumva se opreşte fix în capitala germană).
Ca în fiecare an, atunci cînd facem bilanţul, constatăm că am zăbovit prea puţin asupra unor evenimente cu adevărat semnificative. Şi ale căror consecinţe le vom vedea şi în viitor. Iată cîteva dintre evoluţiile europene care ar putea fi trecute în această categorie. Vom vorbi, săptămîna viitoare, despre evenimentele interne.
Printr-o stranie coincidenţă, reluarea ciclică a dezbaterilor despre „Revoluţia română“, odată cu apropierea zilei de 22 decembrie, s-a suprapus, anul acesta, cu funeraliile lui Václav Havel. Am avut, aşadar, în faţă, două modele de revoluţii ale acelui istoric 1989. Sau, dacă vreţi, două modele ale schimbării.
Ceea ce se întîmplă acum în Rusia ar trebui să ne preocupe mai mult. O dată, pentru că unda de şoc a unui eventual seism politic şi social în Rusia se va resimţi, cu siguranţă, în întreaga Uniune Europeană. O Uniune zguduită deja de propriile crize interne. Şi a doua oară, pentru că unele evoluţii ruseşti pot servi foarte bine drept lecţii şi în România.
Ce se mai poate face azi în România cu un euro? Sau cu patru lei şi vreo cîţiva bănuţi? Nu prea multe. Poţi cumpăra una sau două pîini de la brutărie, depinde unde e situată, în centru sau mai la periferie. Poţi cumpăra două ziare, ca să te informezi şi de la unii, şi de la alţii, ca românul, imparţial.
