Pentru că tot s-a discutat atît de mult pe tema aceasta, cu ocazia Zilei Naţionale, voi face şi eu o mărturisire. Ştiţi cînd m-am simţit ultima oară mîndru că sînt român? Acum cîteva luni, cînd proprietarul clădirii din Bruxelles unde se află biroul Adevărul a ţinut să mi-i prezinte pe muncitorii care lucrau la renovare. „Sînt români, fac o treabă excelentă!“
Este criza actuală una exclusiv „de stînga“, generată de cheltuielile nejustificate ale statelor şi sarabanda împrumuturilor publice? Este ea exclusiv „de dreapta“, cu rădăcini numai în lăcomia bancherilor şi a traderilor? Purtătorii de cuvînt ai ideologiilor dominante nu contenesc să arunce pisica moartă în grădina vecinului.
„Ne menţinem obiectivul aderării la zona euro în 2015“, a afirmat, răspicat, preşedintele Băsescu, săptămîna trecută, în faţa cancelarului Angela Merkel. Ideea a fost reluată apoi de preşedinte în discursul pe care l-a ţinut în cadrul conferinţei „Germania şi România – parteneri în Europa“, de la sediul Deutsche Bank, în faţa unei asistenţe selecte.
Să lăsăm puţin cifrele. Sau, mai bine zis, să privim dincolo de ele. Criza greacă ar putea avea consecinţe politice mai profunde decît credem. Grecia a aderat la Uniunea Europeană în 1981, la doar şapte ani de la instaurarea democraţiei, după dictatura coloneilor. Şi iat-o, la 30 de ani de la aderare, cu finanţele vraişte.
Niciodată nu au rămas atîtea întrebări fără răspuns după o întrunire a liderilor europeni în care, ca de obicei, aceştia au lansat public semnalul că „s-au înţeles“ şi au luat „decizii cruciale“. Bunăoară, statele membre din Est, aflate în afara zonei euro, au primit garanţii că recapitalizarea băncilor nu se va face pe seama economiilor lor.
Două declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu, lansate în preajma summit-ului european de duminică, au generat numeroase dezbateri la acest început de săptămînă. Prima, înainte de urcarea în avionul de Bruxelles. A doua, după runda de duminică a discuţiilor dintre liderii europeni.
În mod normal, România şi Polonia ar trebui să fie ţări cît se poate de asemănătoare. Şi nu numai pentru că le leagă o prietenie întreţinută prin gesturi frumoase, mai vechi sau mai noi. România şi Polonia sînt cele mai mari ţări din flancul estic al NATO şi al Uniunii Europene. Interesul lor comun este legat de o Uniune Europeană puternică, în care instituţiile comunitare să predomine în faţa deciziilor unilaterale ale statelor „mari“.
O ştire „de senzaţie“ făcea ocolul presei româneşti la sfîrşitul săptămînii trecute: „Comisia Europeană se gîndeşte să interzică sistemul all-inclusive din hoteluri, din cauza faptului că acesta implică aruncarea unei cantităţi prea mari de mîncare, ceea ce contravine intenţiei Uniunii Europene de a limita cît mai mult irosirea alimentelor.
Dacă aceia care militează pentru „Europa naţiunilor“ şi pentru sistemul interguvernamental, împotriva Europei integrate, îşi vor vedea visul cu ochii, atunci ziua de 22 septembrie 2011 va fi trecută cu litere de aur în istoria pe care sigur ei o vor (re)scrie cîndva.
Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme.
Valonia, partea de sud, francofonă, a Belgiei, se aseamănă, în anumite aspecte, cu unele regiuni din România. Colinele împădurite ale Ardenilor amintesc de unduirile dealurilor şi văilor transilvane ori de domoalele obcine bucovinene. Arhitectura industrială învechită, clădirile părăsite ale fabricilor, cu pereţii de cărămidă înnegrită şi cu geamurile sparte, îţi dau un gust de „acasă“.
Toată lumea vorbeşte că Europa scîrţîie din toate încheieturile, sub apăsarea crizei. Casele de pariuri sînt deja deschise. Cine va pleca primul din zona euro? Grecia şi Portugalia, Spania, Italia? Sau, poate, însăşi Germania îşi va lua jucăriile şi va pleca? Cine va coborî primul barierele la frontiere şi va ieşi de facto din sistemul Schengen, decretînd că libera circulaţie în Europa a trecut deja în stadiul de vis romantic?
Ce l-o fi apucat pe preşedintele Traian Băsescu să se declare, atît de tranşant, adeptul Statelor Unite ale Europei? Preşedintele tocmai a deviat de la „axa londoneză“, pe care el însuşi a trasat-o încă de la începutul mandatului. Ba chiar s-a îndepărtat de abordările neoliberale şi conservatoare ale unora dintre intelectualii apropiaţi lui.
Croaţia a fost prima ţară pe care am vizitat-o pe cont propriu, ca simplu turist, şi nu ca ziarist. Se întîmpla în 1999, la vreo patru luni după încetarea ultimului război din Balcani. Îmi aduc minte că, după ce am trecut o frontieră ungaro-croată pustie, păzită de un poliţist croat gras, plictisit şi lovit în cap de căldură, ne-am trezit, după vreo cîţiva kilometri, în faţa unui filtru desprins parcă din filmele de război
România a fost inclusă de Comisia Europeană printre cele şase ţări care vor putea primi în condiţii mult mai uşoare banii din proiectele finanţate prin politica de coeziune. Cei dispuşi să vadă în aceasta o mare victorie trebuie să revină repede cu picioarele pe pămînt. Avem o şansă, dar mai e mult pînă departe.
Un vînticel plăcut, răcoros începe să adie prin cabinetele guvernanţilor de la Bucureşti. Se pare că ieşim din recesiune! Potrivit previziunilor Comisiei Europene, PIB-ul României ar urma să crească cu 1,5% în acest an şi cu 3,7% în anul viitor. Premierul Boc anunţă deja creşteri de pensii şi de salarii. În judeţe, oraşe şi comune, prind să li se umfle nările.
Scandalul din jurul publicaţiei News of the World poate deschide o dezbatere asupra libertăţilor individuale în era electronică. Ieftinirea tehnologiilor de supraveghere şi spargerea monopolului statului în folosirea acestora, departe de a contribui la întărirea democraţiei şi la creşterea transparenţei, ridică probleme suplimentare legate de apărarea libertăţilor publice.
Ghidurile şi pliantele turistice din Bruxelles îi îndeamnă pe vizitatorii capitalei europene să nu rateze o vizită la Waterloo, suburbia şic din sudul oraşului, cu celebrul cîmp de bătălie. În mod cu totul nedrept faţă de adevărul istoric, personajul principal în discursul publicitar nu este Ducele de Wellington, învingătorul din iunie 1815.
Există în Belgia şi lucruri care se pot realiza mai greu decît guvernul naţional. Să-ţi înscrii copilul la o şcoală, de exemplu. Listele de aşteptare sînt enorme, locurile se ocupă cu un an sau chiar doi înainte (pentru un loc la o creşă publică, părinţii au grijă să înscrie copilul încă din luna a treia de... sarcină a mamei).
Una dintre marile iluzii publice ale prezentului este aceea că vom putea creşte doar prin metode de austeritate, reducînd salarii şi crescînd taxe. Alunecăm astfel într-o spirală a subconsumului, care va îngreuna redresarea şi va descuraja orice iniţiativă privată. Cum să înfiinţezi o microîntreprindere, din moment ce potenţialii clienţi ai serviciilor oferite sînt din ce în ce mai puţini şi mai sărăciţi?
Să începem cu teoria conspiraţiei din decembrie 1989. Un şir de evenimente şi coincidenţe stranii petrecute în acele zile stă la baza unei construcţii logice aparent fără fisură.
Ar trebui să ne obişnuim cu ideea, dacă nu cumva ne-am obişnuit deja: exploatarea, ba chiar stimularea fricilor colective de către politicieni face parte din peisajul democraţiei....
Un om politic de vîrf din România spunea odată că tot ceea ce i se întîmplă bun acestei ţări vine tîrziu şi la presiune externă. Aşa şi cu aderarea la Uniunea Europeană....
