De la Richard Inimă de Leu la Don Quijote

Cînd vorbim despre şefii politici este bine să ne ferim din capul locului de o confuzie: aceea dintre "şef" şi "lider". Pentru că diferenţele dintre cele două noţiuni sînt, în realitate, fundamentale. Una e să fii şef, alta să fii lider. Şefii, bunăoară, sînt instalaţi, ca în orice organizaţie, cu delegaţie. De sus în jos. Fără putinţă de crîcneală. Cine n-are de gînd să se supună poate să plece - doar trăim într-o ţară liberă. Este cazul şefilor politici locali, numiţi prin intervenţie de la centru, sau al armatei de directori şi directoraşi ce-şi intră în pîine odată cu fiece schimbare politică de la Bucureşti. Şeful politic aşadar, în forma lui clasică, nu este în nici un caz de capul lui - orice şef îşi are şeful. Fiecare îşi ştie locul şi îşi simte lungimea plăpumii. Şefii politici nu se deosebesc, aşadar, prea mult de şefii din întreprinderi şi companii. Pot importa de acolo şi organizarea eficientă, dar şi pragmatismul pus în slujba profitului - profit personal, pentru organizaţie sau amîndouă. Dar aceste calităţi îi pot face şi foarte puţin controlabili în momentele grele ale pierderii puterii. Şefii politici sînt primii gata să rămînă şefi politici şi sub următoarea stăpînire. Ei tind, aşadar, să formeze o "castă" a celor indispensabili prin experienţă, relaţii, legături cu personalul din administraţie. La limită, şefii politici pot constitui baza acelui "corp de administratori" chipurile independenţi, imuni la schimbarea garniturilor politice de la centru - dar care în realitate păstrează o mare parte din moravurile politichiei mărunte. Exemplu: trecerea prefecţilor din rîndul "şefilor politici" în cel al "funcţionarilor publici". Prefecţii au căpătat astfel garanţia menţinerii în posturi indiferent de rotaţia la guvernare, dar continuă să tragă sfori politice în zonă. Cu liderul e altceva. Vine din urmă, arde etape, dă direcţii. Cu greu poate fi încadrat într-o ierarhie de şefi. Delegaţia şi-o ia cel mai adesea singur, cîştigînd simpatii în adunările de partid şi dînd mereu impresia că, dacă va fi urmat, va duce mulţimea spre pămîntul făgăduinţei. Poziţia de lider aduce notorietate, garantează cel puţin o aventură în fiecare zi şi furnizează drogul puterii, în doze care dau dependenţă şi uneori pot să fie chiar mortale. Dar sînt liderii şefi cu adevărat? Nu întotdeauna. Dacă şefii se găsesc într-o construcţie piramidală, liderii sînt adesea prinşi într-o reţea multidimensională de relaţii şi constrîngeri. Pot ajunge să numească şefii, dar depind de disciplina şi loialitatea lor - fără de care se transformă foarte repede din Richard Inimă de Leu în Don Quijote. Mai depind de susţinerea opiniei publice - cînd te duci la vale pe tobogan, nici sistemul instituţional nu te mai ascultă. Şi mai depind de ceea ce se găseşte cel mai adesea în zona de underground a politicii: susţinerea mediilor de afaceri, a Serviciilor secrete şi a diferitelor combinaţii dintre acestea. Succesul reprezintă rezultatul gestionării cu succes a acestor variabile. Calitatea de bază a liderului trebuie să fie viziunea. A şefului, organizarea şi loialitatea. Liderul însă poate fi foarte bine şi şef, iar atunci este cu adevărat puternic. Poate fi însă un simplu purtător de cuvînt, un prizonier sau o paiaţă. Ba chiar şi sac de box. Poziţia de lider este, aşadar, fascinantă şi riscantă. Exemplele sînt grăitoare. România politică a ultimilor 18 ani a cunoscut o sumedenie de figuri memorabile de şefi şi de lideri. Cîteva sînt însă tipice. Octav Cozmîncă, bunăoară, este modelul şefului care nu a fost niciodată lider. Cenuşiu, dar eficient. Supus faţă de şefii ierarhici, autoritar faţă de cei de jos. Genul de şef pe care orice lider şi l-ar dori. Emil Boc este lider prin statutul acordat de forul de conducere al PL-D şi prin poziţia pe care singur şi-a cîştigat-o, prin activitatea sa susţinută în perioada de opoziţie din 2000-2004. Şi, desigur, prin cîştigarea alegerilor de la Cluj. Poziţia sa de lider este însă una şubredă - şi asta nu numai fiindcă s-a consacrat drept purtătorul de cuvînt politic al lui Traian Băsescu. Emil Boc stă pe nisipuri mişcătoare fiindcă şefii partidului sînt, în realitate, alţii: Vasile Blaga, Adriean Videanu, Theodor Stolojan, Radu Berceanu şi, probabil, chiar Elena Udrea. Călin Popescu Tăriceanu este un lider prin forţa împrejurărilor, promovat la acest rang de conflictul dintre palate. Cîtă vreme "dincolo" se află Traian Băsescu, activiştii liberali vor sta aliniaţi în spatele lui Tăriceanu, uitînd de rivalităţile interne. Greu de crezut însă că premierul - care în condiţii "de pace" ar fi fost, probabil, un şef bun - va supravieţui ca lider după tranşarea conflictului. Emil Constantinescu a devenit, la un moment dat, un lider - atunci cînd în mod neaşteptat a reuşit să-l învingă pe Ion Iliescu, la alegerile din 1996. Dar el nu a reuşit să devină şi şef. Ştie el mai bine unde a fost veriga slabă: în raporturile cu şefii politici, în gestionarea dialogului cu opinia publică sau în relaţia cu mediile economice şi de informaţii. A sfîrşit contestat de opinia publică şi abandonat de structuri. Pînă într-acolo încît, la final, în ziua alegerilor din noiembrie 2000, angajaţii plătiţi de stat pentru a asigura protecţia preşedintelui în exerciţiu au lăsat să-i fie aruncată în faţă o sticluţă cu cerneală, de către o persoană instabilă psihic. Liderii-şefi ai României postdecembriste au fost (sînt) doi: Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Sistemul lor de relaţionare cu structurile politice, cu opinia publică, cu mediile de business şi cu Serviciile secrete se dovedeşte atît de solid, încît puterea lor trece peste barierele constituţionale. Şi nu numai atît. O parte a puterii poate merge după ei şi după terminarea mandatului. Lucru despre care cu greu se poate spune că este bun sau rău. Şi atunci, de ce fel de şefi şi de ce fel de lideri are nevoie România? În primul rînd, are nevoie de partide care să permită competiţii deschise, în care fiecare să poată simţi că are în raniţă bastonul de şef sau de lider. Avem nevoie de o lume politică în care carierele să se poată construi la lumina zilei, prin concurenţă, prin selecţii de competenţe şi de programe. Fiindcă greşeala capitală este să numeşti un şef crezînd că ai descoperit un lider. Apoi, ne trebuie reguli clare, prin care să se facă diferenţa între şefii politici şi funcţionarii publici. Să nu permită confuzii şi încălecări de atribuţiuni. Şi avem nevoie de lideri care să poată înţelege diferenţa dintre puterea efemeră a structurilor numite şi cea solidă, dată de viziune şi de exemplul personal. Restul reprezintă amănunte care ţin de politică - iar politica, se ştie, nu este şi nici nu va fi cea mai bună dintre lumi.