Robert Kaplan a lansat recent un volum consacrat României: În umbra Europei. Două Războaie Reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea (Editura Humanitas). Cartea adună impresiile din numeroasele călătorii pe care autorul le-a făcut în România, încă din anii ’70 ai secolului trecut.
Şi dacă am privi mai atent către Elveţia? Nu cumva această mică şi paşnică ţară montană ne-ar putea inspira pentru o construcţie mai solidă – dar şi mai suplă – pentru Uniunea Europeană? În definitiv, Elveţia are, la o scară mai mică, multe dintre trăsăturile Europei.
Vine primăvara şi Europa s-ar putea confrunta din nou cu o criză a refugiaţilor. Cît de gravă? Nimeni nu poate şti cu certitudine. Sezonul rece, care ar fi trebuit să însemne un spaţiu de respiro şi de reorganizare, e pe sfîrşite şi sînt puţine semne că în această scurtă perioadă s-au produs schimbări majore.
Acordul prevede o așa-numită „frînă de urgenţă“, care ar putea permite limitarea ajutoarelor sociale pentru muncitorii imigranţi proveniţi din Europa care vin în Marea Britanie. De asemenea, prevede recunoașterea dreptului unor state de a nu adopta moneda euro.
După cum se ştie, Biserica Ortodoxă Română s-a asociat demersului organizaţiei neguvernamentale Coaliţia pentru Familie, care a iniţiat o campanie de strîngere de semnături pentru modificarea Articolului 48 (1) din Constituţie.
Era prin primăvara lui 2014 cînd o surprindeam cu această întrebare pe fosta comisară pentru Justiţie, Viviane Reding, într-o dezbatere de la Bruxelles. Ruşii tocmai ameninţau cu represalii după căderea lui Ianukovici în Ucraina. În cîteva zile avea să urmeze anexarea Crimeei.
Ajungem la dezbaterea care, cu siguranță, va încinge atmosfera publică și rețelele de socializare în următoarele luni de zile: decizia Bisericii Ortodoxe Române de a susține strîngerea de semnături pentru introducerea în Constituție a interdicției căsătoriei între persoanele de același sex.
…și o continuare a întrebării: cu cine am vrea noi sau cu cine vor rușii? Mai este de actualitate bancul cum că Uniunea Sovietică se învecinează cu cine vrea ea?
Anul 2016 începe – sau ar trebui să înceapă – cu dezbateri intense pentru formularea de către București a unei poziții clare în privința dosarului britanic. Este o chestiune care privește mult mai mult decît relațiile româno-britanice. De fapt, vorbim despre viitorul Europei în care dorim să ne integrăm.
După ce „ne‑au luat petrolul, băncile, terenul agricol, după ce ne-au tăiat pădurile, acum au pus gînd rău pășunii alpine și vor să ne distrugă simbolurile naționale“. Pentru că, într-adevăr, oaia și oieritul au un loc special în mentalul românesc.
În esență, teoria este aceasta: în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat, convenită la întîlnirea sovieto-americană de la Malta și pusă în operă, la București, de oameni ai KGB. Consecința este că regimul comunist, prezumat ca legitim, a fost răsturnat de o conspirație a marilor puteri. Firește, în mod ilegitim.
Sigur că Franța și Europa (în majoritatea lor, să fim drepți…) au răsuflat ușurate duminică seară, la aflarea primelor estimări privind rezultatele turului doi al regionalelor din Hexagon.
Ce se poate întîmpla în Franţa şi în Europa, după triumful extremei drepte din 6 decembrie? Scorul bun al extremei drepte franceze era aşteptat de mai mult timp, iar evenimentele recente n-au făcut decît să-i sufle şi mai tare vînt în pînze. Cum-necum, teoriile Frontului Naţional au ajuns să fie confirmate.
După atentatele de la Paris, o coaliție globală se profilează împotriva Statului Islamic, avînd la bază Franța, Statele Unite și Rusia. Aviația, sateliții și dronele îi conferă o superioritate colosală în comparație cu puterea de foc a Statului Islamic.
Găsirea unui pașaport sirian lîngă trupul unui kamikaze a reaprins polemicile privind politica față de refugiați, chiar și înainte de a se dovedi ce era în realitate cu acest document – și după ce s-a dovedit deja că marea majoritate a celor implicați erau cetățeni europeni, născuți și crescuți în Europa.
Rar, în istoria recentă a Europei, ne-am găsit în fața unui moment atît de bizar și de greu de definit, în care să nu fie deloc clar încotro se vor îndrepta lucrurile pe continent. Pînă și pacea, deschiderea națiunilor una față de alta sau libertatea de mișcare pentru cetățeni au devenit problematice.
La ora cînd acest articol pleacă spre redacția revistei, președintele încă nu a desemnat candidatul pentru funcția de prim-ministru, iar tumultul străzii s-a potolit.
Presa din întreaga lume vorbește despre tragedia de vineri noapte de la București. Sînt redate scenele dramatice din interiorul și din jurul clubului, eforturile pentru salvarea vieților omenești, dar și solidaritatea dovedită de români în aceste momente dramatice.
Vremurile de glorie ale Mitteleuropei s-au cam dus. Alegerile de duminică din Polonia nu au făcut decît să întregească noul tablou politic al Europei Centrale.
E clar, cu geografia nu te poţi pune. Dacă vrei să controlezi cumva fluxurile de refugiaţi (o misiune care se va întinde, oricum, pe parcursul multor ani…), atunci este obligatoriu să vorbeşti cu Turcia. Mai precis, să redeschizi căile blocate către Istanbul şi Ankara. Doar că nu este atît de simplu precum pare.
Să recapitulăm, pe scurt, ideile preşedintelui Comisiei. Prima: ne trebuie o relaţie pragmatică cu Rusia. „Nu e sexy, dar aşa trebuie.“ A doua: Rusia nu este o putere regională, aşa cum a afirmat preşedintele Obama, spre nemulţumirea lui Putin, ci o putere care trebuie tratată cu respectul cuvenit.
Ce se întîmplă cu bagajul pe care l-a purtat în spate un fost preşedinte, după două mandate în care a vorbit despre reformarea României şi în care s-a pronunţat pentru Europa Unită. Poţi arunca, pur şi simplu, toate acestea peste bord, ca pe un lest?
Acum, că Uniunea Europeană a făcut primii paşi comuni în criza refugiaţilor, iar România trebuie să se supună, deşi s-a situat de partea opoziţiei, e timpul de a vedea consecinţele pe termen mai lung. Şi nu pe cele ale crizei – acestea se vor face simţite oricum, că vrem sau nu.
De la criza politică din 2012 încoace nu te-ai mai văzut atît de izolată între partenerii tăi europeni. Şi nici măcar nu se mai poate invoca acum drept pretext intensitatea bătăliei politice interne! În spinoasa criză europeană a refugiaţilor, România s-a trezit pe aceeaşi poziţie inflexibilă cu Slovacia lui Robert Fico.
În sfîrşit, preşedintele Iohannis a ieşit şi a vorbit despre criza refugiaţilor. În stilu-i simplu şi direct, el a avansat un număr fix de refugiaţi – 1785 – pe care România i-ar putea primi. Declaraţia a avut darul de a face oarece lumină într-o poveste pînă acum plină de nebuloase, în jurul căreia s-au ţesut tot felul de scenarii.
Urmărind dezbaterile din spaţiul public, se poate simţi existenţa unui curent puternic de respingere: refugiaţii nu au ce căuta aici, întreţinerea lor ne-ar costa prea scump, problema nu e a noastră, pericolul infiltrării militanţilor islamişti este prea mare, şi aşa mai departe.
Cancelarul german Angela Merkel avea dreptate. Criza migranţilor este, de departe, mai gravă decît cea a Greciei. În definitiv, în cazul grec, scenariul cel mai rău ar fi ca, din motive tehnice, ţara să iasă pentru o perioadă din zona euro şi, foarte puţin probabil, din Uniunea Europeană.
La 27 august se împlinesc 24 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, ultima bornă înaintea sfertului de secol – în mod normal, prilejul unui bilanţ major, al unei priviri necruţătoare către trecut şi viitor.
Categoric, imaginile-simbol ale acestei veri au fost acelea cu grupurile de migranţi agăţîndu-se cu disperare de garniturile trenului Eurostar ori cu plajele asaltate de cei ajunşi la bordul unor ambarcaţiuni ca vai de ele – asta în cazul în care aceşti dezmoşteniţi ai soartei au avut norocul să supravieţuiască aventurii pe mare.
Mai întîi de toate, problema este că decidentul român acţionează sub semnul urgenţei. Sau, mai bine zis, improvizează. Încropeşte. Astfel încît provizoratul devine o stare permanentă. Aşa şi cu legislaţia privind simbolurile şi manifestările cu caracter extremist.
Ce avem acum? Avem demnitari ai statului, nu spun că toţi, dar, oricum, foarte mulţi, care la salarii de 1000-1500 de euro afişează un nivel de viaţă demn de un om de afaceri de succes. Ştim bine că demnitarilor li se interzice să administreze afaceri, să facă parte din consilii de administraţie şi aşa mai departe.
Problema cu noul Cod Fiscal e una veche pentru România: ca de atîtea ori, dezbaterea o ia razna şi argumentele de tip electoral le bat de departe pe cele de bun-simţ. Mai întîi de toate, întrebarea este: unde e mai bine să fie lăsaţi mai mulţi bani, în buzunarele statului sau în cele ale oamenilor şi ale companiilor?
Chestiunea „marii moschei“ din Bucureşti este mai mult de natură politică decît religioasă. Mai întîi de toate, Turcia este de mulţi ani o prezenţă solidă în România, de la investitori de toate mărimile la turism şi relaţii interumane, de la gastronomie şi fotbal la Orhan Pamuk şi telenovele.
Prin anii ’80 ai secolului trecut, ba poate chiar şi un pic mai devreme, nimeni sau aproape nimeni nu mai credea în comunism. Sau, cel puţin, în varianta lui ceauşistă. Pînă şi cei din structurile partidului recunoşteau (dacă aveau cît de cît încredere că interlocutorul nu-i va turna la Securitate) că situaţia e albastră.
Vă este cunoscută, desigur, declaraţia ministrului austriac de Externe, Sebastian Kurz, privind sumele plătite de guvernul de la Viena copiilor ai căror părinţi, cetăţeni UE, lucrează în această ţară. Să rezumăm: într-un interviu pentru postul public de televiziune ORF, Kurz a afirmat că Austria ar trebui să plătească alocaţii în funcţie de nivelul de trai din ţara de origine.
Ce ar fi de spus după primul tur al alegerilor locale din Republica Moldova? Reculul partidelor coaliţiei pro-europene s-a produs, după cum era de aşteptat, în urma scandalurilor de corupţie care s-au ţinut lanţ, culminînd cu dispariţia unui miliard de dolari din trei bănci comerciale, la sfîrşitul anului trecut.
Ce se întîmplă în timp ce România se afundă într-o nouă bătălie politică fără orizont, dar cu consecinţe grave asupra propriei credibilităţi europene? Iată o ştire care ar trebui să ne dea de gîndit: săptămîna trecută, ministrul francez al Economiei, Emmanuel Macron, şi vicecancelarul german Sigmar Gabriel s-au pronunţat pentru o mai puternică armonizare a zonei euro.
În mod sigur, un nume va figura la loc de cinste în clasamentele „oamenilor care au schimbat lumea“ în 2015: Elon Musk, deţinătorul avangardistei companii californiene Tesla – printre altele, fondator al sistemului de plăţi online PayPal şi promotor al maşinilor electrice purtînd numele firmei sale.
Merită să remarcăm acest lucru: dintre toate statele din Europa Centrală şi de Est, Polonia contează cel mai mult atunci cînd este vorba despre relevanţa europeană a alegerilor interne.
Deşi nu s-a ajuns la un acord privind împărţirea între statele membre a poverii migranţilor ce asaltează coastele mediteraneene, Uniunea Europeană a reuşit în ultimul timp doi paşi destul de importanţi în plan strategic.
O negociere lungă şi tensionată ne aşteaptă după victoria clară a conservatorilor în alegerile din Marea Britanie. Europa aşteaptă acum ca Londra să-şi formuleze clar poziţia de negociere privind viitoarea sa relaţie cu Uniunea, în perspectiva referendumului de peste doi ani.
Parcă niciodată Ziua Europei nu s-a aflat într-o asemenea măsură în opoziţie cu Ziua Victoriei. Dar aceasta e realitatea: ziua de 9 Mai desparte azi continentul mai mult ca oricînd, iar semnificaţiile ei, altădată paralele, sînt puse azi una împotriva celeilalte, la un nivel de tensiune nemaiîntîlnit de la sfîrşitul Războiului Rece.
Cum arată Bulgaria de dincolo de mare, de Ruse şi de Veliko Tîrnovo? Ce se află dincolo de principalele repere ale românului sudist pentru vecina dunăreană? Ţara cu care ne comparăm adesea – fără a şti vreodată cine e cu adevărat mai „sus“ – oferă surprize şi în afara căilor pe care obişnuim să le batem.
Mai întîi de toate, Uniunea Europeană este pusă pentru prima dată în faţa unei crize strategice, pentru care nu a fost pregătită. Extinderea – fie că a fost vorba despre extinderea influenţei sau despre extindere pur şi simplu – a fost pînă acum privită cu simpatie de către vecini. Ba chiar cu entuziasm.
Consecvent proiectului său politic anunţat la finele mandatului, fostul preşedinte Traian Băsescu a descins la Chişinău, unde a pus în mod clar problema Unirii. Este aceasta o abordare vizînd strîngerea rîndurilor în jurul unui proiect personal sau chiar o declaraţie de vizionar?
Atunci cînd un fost preşedinte critică la scenă deschisă primele acţiuni de politică externă ale „urmaşului“ său, chestiunea este serioasă. Aşadar: ar fi trebuit preşedintele Klaus Iohannis, la ultimul summit european, să insiste pe includerea Republicii Moldova în cadrul Uniunii Energetice?
Azi, cu un PIB per capita de aproape 19.000 de dolari, România este la mare depărtare de Moldova şi Ucraina. Oricîte greşeli a făcut în ultimul sfert de secol – şi a făcut destule! –, România nu a renunţat la orientarea spre Europa şi NATO.
Am semnat pentru ca fiul meu, din clasa zero, să meargă la ora de religie. De ce? Mărturisesc: din teamă. Mă tem ca nu cumva, în atmosfera deja creată, copilul să fie ostracizat sau marginalizat, din motive pe care eu le pot înţelege. El, însă, nu.
Ar face mai bine preşedintele Iohannis să iasă la baionetă împotriva Guvernului Victor Ponta? Un lucru e cert: multe critici pe această temă s-au îndreptat în ultima vreme către Palatul Cotroceni. S-a exprimat în acest sens ex-preşedintele Traian Băsescu şi mai mulţi comentatori de politică internă i-au ţinut isonul.
Criza în care plonjează Republica Moldova este una mai mult decît financiară. Dar să vorbim mai întîi despre bani. În ultimele luni, paritatea leu – euro aproape că s-a dublat, iar panica a început să-şi facă loc pe piaţă – în piaţa valutară, dar şi în piaţa propriu-zisă, unde oamenii au început să-şi facă provizii.
