N-a mers maşina, el mi-a reparat-o. Motor, nu pedălărie frînă, ambreiaj. Pană, pune şi un cablu. A, să spun că mi-a scos-o din moarte clinică. Căzuse bateria. Vreo cinci-şase cazuri. O experienţă de viaţă. Şi cînd ies de pe stradă cu maşina, iau curba şi îl salut. La fel face şi el. Este mecanicul de maşină care stăpîneşte strada Lucaci şi de unde cobori în Lucaci cobori în vizorul lui. Te ajută. Cu mine nu a schimbat multe vorbe. E zgîrcit. Poate de asta îl şi salut. Nu mă încurc în poveşti. Nu-i ştiu nici numărul de telefon. I l-am cerut de cîteva ori şi s-a făcut că nu aude. De fapt, nici nu am nevoie de telefonul lui. El este acolo. Cînd intru pe stradă, la curbă, întîi mă asigur şi apoi îl salut. Nu mi-a cerut bani, adică a lăsat la latitudinea mea cîţi bani să-i dau. Se înconjoară de vecini. E slab, lung şi toată mahalaua tînjeşte la mustaţa lui. Lîngă el se vede un vîrstnic pe care-l poţi angaja cu ziua. Salută omul acela cu zîmbet cît toată faţa. Şi mai este un tip de la care am aflat povestea de dragoste a mahalalei. Tipa de la casă, cu doi copii, a fugit singură cu bărbatul care stă în fundătură. Bărbatul ăsta iese de zece ani din fundătură cu o maşină hîrb, cu numere de Occident, şi cu o gagică în dreapta lui. Dimineaţa îi vezi mereu împreună. Şi mai sînt oameni acolo lîngă lunganul cu mustaţă. Uneori binedispuşi, alteori visători. E adevărat, niciodată nu uit. Întîi mă asigur că îmi permit, nu vine vreo maşină, nu încurc circulaţia, apoi salut. Toţi mă salută cînd iau virajul.