Este casieră RATB. Ore, zilnic, în cuşca aceea de fier din staţii. De obicei, n-o vezi. Intrarea în funcţiune, de cîţiva ani buni, a cartelei creează timpi morţi. Dai banii, dai cartela. Eşti întrebat, răspunzi. Dar ochii umblă după detalii. Te uiţi să nu pierzi autobuzul şi-njuri sau dai semne de nelinişte cînd maşinăria de validat nu merge fulger. De data aceasta mă rătăcisem. Este continuarea odiseei mele „gît subţire, gît gros“, practic. Aflat la BIG pentru cumpărături – morcovi, ţelină –, aştept autobuzul să mă aducă-n oraş. Aştept jumătate de oră. Atunci îmi spun c-ar fi bine „să schimb“. Iau un autobuz pînă la Abator, apoi altul. Acel altul întîrzie şi el. 133 este. Este „la capăt“, dar nelămurit ce să facă, stă înmărmurit la capăt. Trece sfertul de oră. Aşa mă gîndesc să-mi încarc cu bani cardul. Şi ochii îmi alunecă pe ecusonul „Rupedeal Gabriela“. Nemişcată în scaun (de altfel, nici nu poate sta altfel, n-are loc). Fără întrebare, dar primind răspuns. Fără privire, dar contact eye. În cuşca aia de fier cred că totul este aşa. Dacă Rupedeal ar vrea să zîmbească, ar cădea şandramaua de pe picioare. Masa, halal să fie, de-i masă, are aparatul de carduri, sertarul de bani şi… soia. Rupedeal avea soia, o cutie pe care scria soia. 133 oricum nu mai venea, doar soia s-a apropiat, cum eu m-am îndepărtat de coşmelie. Coşmeliile RATB, atît de reduse, inuman, ca şi salariile, se potriveau cu soia, cu nevoia de dietă, de optimism. Dacă Rupedeal ia în greutate, cade coşmelia. Nu mai are loc. Rupedeal are grijă de locul ei de muncă, de ea însăşi. RATB nu are grijă de nici una dintre încasatoarele ei. Unul dintre şefii RATB a încasat patru ani şi jumătate pentru evaporarea a 820.000 de euro. Nici un ban în plus pentru manipulatori, şoferi şi Rupedeal.