Discuţiile despre Rusia şi Statele Unite sînt interminabile. Îndeosebi în ultima vreme: oricine face o mutare pe tabla de şah aflată în zona Balcanilor, restul, spectatori mai mult sau mai puţin afectaţi de noua configuraţie, se întreabă cu mai mult sau mai puţin zel, inspiraţie şi interes care va fi următoarea mişcare. Se fac pronosticuri. La rîndul lor, state precum România sînt ele însele un fel de piese pe respectiva tablă de şah. Cît de mare e autonomia lor, greu de spus cu precizie. Însă în spatele fiecărei mutări se află oameni. Oameni care execută şi, în acelaşi timp, decid. Despre un asemenea om vreau să vorbesc aici. Un om cu viziune, care nu se temea să spună verde-n faţă ce credea, un om care-şi cunoştea valoarea şi nu se dădea înapoi de la a face ceea ce considera că trebuie făcut. 
 
George Smith Patton Jr. La el mă refer. A fost general. Ca mulţi alţii. Din America şi de aiurea. De ieri şi de azi. Un om care-a trăit şi a murit. Dar a rămas. O chestie ce ar trebui să dea de gîndit. Fiindcă nu se-ntîmplă multora. Dimpotrivă. Cîtorva. Unu-doi. Cei aleşi. Cei meniţi să fie. În istorie. Şi să o modeleze. 
 
Patton ştie care e condiţia ca să frămînţi istoria în propriile mîini. În primul rînd, „un om trebuie să-şi (re)cunoască destinul, altfel e pierdut. Prin asta vreau să spun că o dată, de două ori, maximum de trei ori, soarta îl va ajunge din urmă şi-l va bate pe umăr… dacă are imaginaţie, el se va întoarce, soarta îi va arăta ce drum să urmeze şi, dacă are sînge-n instalaţie (if he has the guts), va urma acea cale.“
 
Calea… destinul… drumul către istorie. Patton n-are dubii. În schimb, are guts şi imaginaţie. Ştie că destinul îl va bate pe umăr. Ca unul ce crede în reîncarnare şi pretinde că a fost prezent la toate marile bătălii ce s-au purtat în istorie, ştie asta din nenumăratele vieţi anterioare pe care le-a trăit. 
 
Începînd cu 11 noiembrie 1885, porneşte pregătirile pentru noua viaţă, de astă dată cu scopul declarat de a rămîne în istoria pe care Thomas Carlyle o vedea drept o chintesenţă a biografiilor marilor oameni care au populat universul, ca pe o sumă a vieţii unice a oamenilor excepţionali care au dat un sens şi o direcţie omenirii. Motivul? Doar asemenea vieţi contează, ele singure sînt creatoare, fecunde şi inspiratoare. Şi posibil a fi realizate, cum spunea Ortega y Gasset, numai de către cei care acceptă următoarea realitate: „Să fii tu însuţi cel care comandă sau să te afli într-o lume unde comandă altcineva“. Ori comanzi, ori te supui. Tertium non datur. Patton e încredinţat că s-a născut pentru a comanda. Nu de dragul de a comanda şi a se fuduli, ci pentru că posedă ceea ce Ortega y Gasset consideră a fi „dreptul deplin“ prin care „recunoaştem (o persoană) pentru o astfel de funcţie“: impune respect. Nu respectul formal, bineînţeles. Acesta este impus, nu se impune de la sine. Patton impune respectul natural al meritocraţiei. Pentru că, să-i dăm cuvîntul aceluiaşi Ortega y Gasset, „a te supune nu înseamnă a îndura – a îndura înseamnă a te degrada –, ci, dimpotrivă, a stima pe cel care comandă şi a-l urma, solidarizîndu-te cu el, plasîndu-te cu fervoare sub stindardul său“. 
 
Dificil, totuşi, să te solidarizezi cu stilul şi persoana lui Patton. Caracterul său numai armonios nu este. Iubeşte disciplina. Dar, mai ales, la alţii. Consideră individualitatea o grămadă de c..at (a bunch of crap). Dar el însuşi se manifestă ca o asemenea individualitate dezgustătoare. E militar pînă în măduva oaselor, dar nu se sinchiseşte de formalităţi. Nu se sinchiseşte nici de ordine, dacă acestea contravin propriei viziuni. Discursul său e neacademic şi împănat cu trivialităţi, însă puţin îi pasă dacă place sau nu. Important e ca mesajul să-şi facă efectul şi el e convins de asta. Iar dacă el e convins, restul nu mai contează. 
 
În faţa soldaţilor se prezintă „Son-Of-a-Fucking-Bitch Patton“. Celebrul discurs din 5 iunie 1944, rostit în faţa Armatei a Treia, pe care o va conduce spre legendă, îl încheie astfel: „Puteţi fi recunoscători că, peste douăzeci de ani, cînd veţi sta în faţa şemineului cu nepotul pe genunchi şi el vă va întreba ce-aţi făcut în Al Doilea Război Mondial, nu va trebui să tuşiţi, să-l mutaţi pe celălalt genunchi şi să ziceţi: «Ei bine, bunicul tău a înfulecat căc..t în Louisiana». Nu, domnule, îl veţi privi drept în ochi şi-i veţi spune: «Son, your Granddaddy rode with the Great Third Army and a Son-of-a-Goddamned-Bitch named Georgie Patton»“.
 
Ăsta e generalul Georgie Patton. Vorbeşte mult. Nu-l interesează fineţurile lingvistice. Nu în public. Vorbeşte ce gîndeşte. Şi ce crede. Căci crede ceea ce gîndeşte. N-are nimic de ascuns. Diplomaţia nu e de el. Recunoaşte. Ce-i în gură şi-n căpuşă. Puţin îi pasă. Îi replică generalului Bedell Smith, cînd acesta-i reproşează că principalul său inamic e gura cea mare: „Bedell, mă cunoşti. Nu ştiu nimic despre politică. Nu am ambiţii politice. Tot ce vreau este să conduc o armată într-o bătălie“. 
 
Îl admiră pe Napoleon. Nu doar că-l admiră. Îl citeşte din scoarţă-n scoarţă. În original. Şi nu numai pe Napoleon. Pe Cezar. Pe Tucidide. Pe Machiavelli. Pe toţi istoricii antici. Scrie şi poezii. În intimitatea creaţiei, limbajul său capătă o profunzime şi o frumuseţe nebănuite.
 
Totuşi, e detestat de soldaţi şi urît de ofiţeri. Dar respectat. Au încredere în el. Nu-i va părăsi. Simt asta. Există o legătură strînsă între ei şi comandantul lor. Onoarea şi datoria. În plus, are ceva ce nici Bradley, cu toată gentileţea şi curtoazia lui, nu reuşeşte să obţină: charisma. Cu ea îşi seduce şi însufleţeşte auditoriul. Nimeni nu-i poate nega acel talent care-i face pe ceilalţi să fie de partea ta şi să te urmeze, deşi nu te plac. În ce-l priveşte pe Patton, ultimul lucru pe care îl urmăreşte este să fie popular. Nu glumeşte, ca Eisenhower, pe seama propriei persoane. Nu-l interesează nici adulaţia servilă a subordonaţilor. N-are nevoie de ea. Fiindcă nu priveşte niciodată în jos. Dar ştie să mobilizeze soldaţii, vorbeşte pe limba lor şi o face în mod cinstit şi sincer. Ei ştiu că cel care-i comandă este unul de-al lor. Că nu-i minte şi nu-i duce cu zăhărelul. Ştiu că fiecare cuvînt pe care-l spune e adevărat. Nu e soldat care să nu-l ia în serios cînd, înaintea invaziei din Sicilia, le atrage atenţia să-i omoare pe toţi inamicii care, văzîndu-se încolţiţi, vor dori să se predea. „Oh, no! That bastard will die! You will kill him. Stick him between the third and fourth ribs.“ 
 
Fără milă faţă de inamic. O morală cinică, dar cu consecinţe benefice. Armata lui e cea mai de succes. Cele mai puţine pierderi pentru trupele proprii şi cele mai mari pagube produse inamicului. E cel mai temut general printre ofiţerii Axei. Hitler îl numeşte „acel cowboy-general zărghit“, Jodl – „un Guderian american… care-şi asumă mari riscuri şi obţine mari cîştiguri“, iar Rommel – autorul celei „mai uimitoare realizări în războiul mobil“. 
 
Patton nu se miră. Şi-a dorit să participe la un asemenea război toată viaţa. Pentru asta s-a născut. Să fie acolo. Să-şi împlinească destinul. Mai degrabă, se întristează. Într-o zi, războiul se va termina şi… atunci ce va face? Din fericire, războiul e în plină desfăşurare şi-l aşteaptă încă multe de făcut. De aceea, îndată ce ajunge în Tunisia, nu stă o clipă. Tot timpul pe teren. Dă dispoziţii clare. Toată lumea poartă jambiere, cască şi cravată, va avea ţinuta aranjată şi pantofii lustruiţi. Inclusiv medicii care operează. Program strict. Disciplină. Nu tolerează insubordonarea. Sau, mai grav, laşitatea. Sustragerea de la datorie. Aşa ceva e inimaginabil. Poporul american dispreţuieşte laşii şi iubeşte învingătorii. Iar învingătorilor nu le este frică de luptă. Ei au mîndrie. Au onoare. Au curaj. Au guts
 
Acest guts, folosit singur sau în diverse combinaţii, este o constantă a discursurilor sale. Îl foloseşte atît de des, încît ajunge să fie poreclit „Old-blood-and-guts“. Nu-l deranjează. Principalul e ca soldaţii să priceapă că onoarea, mîndria, demnitatea sînt goale dacă nu au guts. Militarii adevăraţi au întotdeauna guts
 
În camera lui, mereu cu cîte o carte. Îşi scrie memoriile, trimite scrisori şi citeşte. Biblia sau din clasici. Aceiaşi clasici. Şi, nu în ultimul rînd, pe Rommel. Vulpea deşertului. Căci va veni vremea confruntării şi trebuie să ştie neapărat cum gîndeşte.
 
Clipa soseşte. Bătălia de la El Guettar. Martie-aprilie 1943. Americanii înving pentru prima oară panzerele germane ale Afrika Korps. Da, dar Rommell era în Germania! Patton e dezamăgit. N-a fost o victorie completă, nu a luptat împotriva celui pe care îl considera egalul său. Succesele militare din Africa îi aduc, totuşi, o răsplată: conducerea Armatei a Şaptea. 
 
Urmează ofensiva din Sicilia. Cucereşte Palermo şi Messina. Treburile merg excelent. Deşi nu prea. 70 de prizonieri, italieni şi germani deopotrivă, sînt omorîţi în masacrul de la Biscari. Bradley e oripilat. Patton, nici cît negru sub unghie. Ce atîta tevatură? Războiul nu înseamnă cavalerism şi bune maniere. Să se spună că sînt exagerări, sugerează. „Oricum, sînt morţi, nu se mai poate face nimic.“ Aici nu mai e ca Rommell, acel magnificent bastard… 
 
Dar succesele şi gloria nu-s pavate doar cu roze. Un incident e mai aproape ca oricînd să-l scoată din cărţile de istorie. Într-un spital, un soldat. Fără rană, fără nimic. Pare teafăr şi nevătămat. Ce cauţi aici? Nu mai suport războiul, se smiorcăie Charles H. Kuhl. Plînge. Patton are o cădere nervoasă. Ridică mîna şi-l pălmuieşte. Un laş. Ieşi afară! Înapoi pe front! Prefăcutule! You gutless bastard! 
 
Ike, fostul subaltern şi prieten, devenit comandant al Forţelor Aliate în Europa, îi trimite o scrisoare. Îşi va cere scuze atît soldatului pălmuit, cît şi medicilor şi infirmierelor şi tuturor celor prezenţi în ziua incidentului. Patton se supune. Dar afacerea scapă în media şi se fac presiuni, atît în presă, cît şi dinspre Congres, să demisioneze. Eisenhower refuză categoric. Şi are de ce. E sprijinit de şeful Armatei, generalul George Marshall, şi de secretarul Apărării, Henry Stimson. Nici unul nu se poate dispensa de Patton. 
 
Rămîne în armată, dar va fi marginalizat. Bradley, care i-a fost aproape întotdeauna subordonat, îl înlocuieşte, iar el, în loc să fie numit la comanda trupelor americane cu misiunea de a debarca în Normandia, cum se aştepta, e folosit ca momeală pentru nemţi, încredinţîndu-i-se conducerea „virtuală“ a armatei aliate care va ataca Franţa dinspre Calais. 
 
Surpriza e realizată. Nemţii sînt păcăliţi. Dar el e la pămînt. Distrus. Se plînge, e disperat: „An entire world at war and I’m left out of it? God will not permit this to happen! I will be allowed to fulfill my destiny!“ Dumnezeu nu va tolera o asemenea nedreptate. Generalul Patton ştie mai bine ca oricine asta. Este credincios. Citeşte Biblia în fiecare zi „blestemată“ (every goddamn day). Cunoaşte Psalmii pe dinafară. Ori de cîte ori are ocazia, citează din ei. Şi nu de paradă. Chiar crede. Repetă verseturile din Psalmul 63, favoritele sale: „Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijină. Dar cei ce caută să-mi ia viaţa se vor duce în adîncimile pămîntului; vor fi daţi pradă sabiei, vor fi prada şacalilor“. 
 
Dacă nu vor să ajungă pradă şacalilor şi să-i ia viaţa, atunci să-l trimită înapoi la război, unde îi este locul. Da, iubeşte războiul cu pasiune, aşa cum alţi generali iubesc birocraţia cu pasiune. Vrea să fie pe teren, aşa cum alţi generali vor să şadă pe un scaun. Vrea să fie în tranşee, acoperit de praf, aşa cum alţi generali vor să fie în birou, îngropaţi în hîrtii. Vrea să demonstreze că e un maestru al strategiei de război, aşa cum alţi generali visează să ajungă mari maeştri ai virgulei şi exprimărilor de lemn pompoase. 
 
În faţa unui cîmp de luptă pîrjolit, cu tancuri în flăcări, cadavre carbonizate şi soldaţi mutilaţi, este cuprins de extazul unui pictor în faţa unei capodopere. Războiul este o artă, iar el este artistul care-l practică cu măiestria specifică geniului. De-aia nu trebuie trimis acasă. Ar fi o aburditate. Locul său e în linia întîi. Pe front. Cît mai rapid. Are tot ce-i trebuie pentru asta. Şi încă ceva: chemarea. Nu e un oarecare general de carton. Bravura lui nu e o figură de stil. Bradley însuşi recunoaşte: „Există o diferenţă între noi, Georgie. Eu fac treaba asta (războiul) pentru că am fost antrenat să o fac. Tu o faci pentru că îţi place“. 
 
Nu se înşeală. Unii se antrenează să fie, alţii sînt, pur şi simplu. Eterna diferenţă dintre artizan şi geniu. Dar ambii ajung mari. Şi ajung pe merit. Iar alţii rămîn mici, oricît de mari ar fi. Ba cu cît ajung mai mari, cu atît devin mai mici. Iar cînd pleacă, parcă nici n-au fost. Moloz. Pleavă. Puf de păpădie. E tot ce lasă în urmă. Sufli în urma lor şi, după ce ştergi praful, rămîne neantul. Pe care îl merită cu vîrf şi îndesat. 
 
Patton se roagă, se roagă, se roagă. Şi minunea se petrece. Se înfiinţează Armata a Treia şi el primeşte comanda. Ţine faimosul discurs şi pleacă la război. E predestinat să facă lucruri măreţe. O ştie mai bine ca oricine. Zdrobeşte contraatacul panzerelor germane la Arracourt, eliberează oraşul Metz, obţine strălucita victorie din bătălia de pe Bulge (my biggest battle – cum o va numi) şi înaintează de la Rin pînă la Elba într-un ritm mai rapid decît orice altă armată în istorie. În 281 de zile, trece 24 de rîuri importante, capturează o suprafaţă echivalentă României din teritoriul inamic şi un număr de aproape două milioane de soldaţi inamici (morţi, răniţi sau prizonieri), adică de şase ori numărul soldaţilor Armatei a Treia. Este oprit să înainteze pînă la Praga de către Eisenhower, la presiunea sovieticilor. 
 
Germania capitulează. E avansat general de patru stele şi făcut guvernator militar al Bavariei. El, însă, nu doreşte asta. Vrea o funcţie de comandă în teatrul de operaţii din Pacific. E refuzat. Turbează. Îşi dă-n petec. Susţine răspicat că Uniunea Sovietică – pe care-o detestă – va înceta să fie un aliat, aşa c-ar fi bine să o tratăm de pe acum ca pe un inamic. S-o alungăm din Estul şi Centrul Europei! 
 
Încă o dată, renumele de moară stricată şi comportamentul iresponsabil (după canoanele diplomaţiei) îl ajung din urmă. Şi, ca de obicei, puţin îi pasă. E printre puţinii care nu se tem să descrie armata rusă exact cum este: slabă, prost aprovizionată şi vulnerabilă. Machivelli ar recomanda exploatarea acestei slăbiciuni. Se plînge subsecretarului de Război, Robert Patterson: „Demobilizarea Armatei a Treia va crea un vacuum ce va fi în folosul sovieticilor, pînă la urmă“. Îl imploră: „Să ne păstrăm bocancii lustruiţi, baionetele ascuţite şi să prezentăm sovieticilor o imagine de forţă. E singurul limbaj pe care-l înţeleg“. Patterson ezită. Şi ce să facă după aceea? Simplu. „Îi arătăm Armatei Roşii care e graniţa şi îi dăm un timp-limită să se întoarcă. Apoi îi avertizăm că, dacă nu vor proceda întocmai, vom avea noi grijă să o facă.“ 
 
Alta ar fi fost istoria, dar nu se va întîmpla asta. E tot mai dezamăgit, iar declaraţiile sale devin tot mai iresponsabile. Merge pînă-ntr-acolo încît compară situaţia din acele zile a unui nazist german cu a unui membru al Partidului Democrat din SUA. E schimbat din funcţie şi transferat la comanda Armatei a 15-a, care întocmea istoria războiului. Umilinţă. Cîteva luni mai tîrziu, pe 21 decembrie 1945, moare în urma unui accident stupid de maşină. Dar el murise deja din clipa în care înţelesese că nu va mai apuca alt război. 
 
În loc de încheiere 
 
Printr-o întîmplare, am văzut filmul Patton. Acel „epic film de război american pe care Hollywood-ul întotdeauna a intenţionat să-l facă, but never had the guts to do before“, cum ironic titra Vincent Canby, criticul lui New York Times, în 1970, după premieră. 
 
Filmul, antologic. Secvenţa de început, cu Patton în spatele unui imens steag american rostind faimosul speech, de asemenea, antologică. George S. Scott, în rolul generalului, a devenit un fel de Amza Pellea al Americii. A primit un Oscar pentru performanţa aceasta. L-a refuzat. Primul actor care a refuzat vreodată un Oscar. Ca şi Patton, nu se prăpădea după recunoaşterea oficială a valorii. Nu în panglici, hîrtii şi poze de budoar stă valoarea unui om. E vorba de altceva. Mai subtil. Care nu e vizibil cu ochiul liber. Şi care nu va fi niciodată vizibil dacă nu ai guts
 
De ce am scris despre Patton? Pentru că, la polul opus, există întotdeauna indivizi precum cei din povestioara „Luck“ a lui Mark Twain, generali precum Lord Arthur Scoresby, nişte „miracole de imbecilitate“, care, cu cît se dovedeau mai incapabili şi mai stupizi, cu atît urcau mai uşor treptele ierarhiei militare. Impuneau respect celor care nu-i cunoşteau, dar cei care trăiau în apropierea lor ştiau că, deşi all covered with medals, fiecare medalie reprezenta un record of some great stupidity or other. 
 
Prin urmare, va exista mereu întrebarea: cum faci diferenţa între unii şi alţii? Între alde Patton şi Scoresby? Şi, cînd reuşeşti să faci diferenţa, practic, ce ar trebui să faci? Concret vorbind.  
 
Mihnea Rudoiu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Dear Darlin’ Namor, Editura Tracus Arte, 2014. 
 
Foto: wikimedia commons