Întotdeauna cînd plec din țara în care m-am născut (nu-i spun țara mea, că nici măcar patrioată nu par a fi), mă apucă deznădejdea. Nu din cauza vreunui dor – cuvînt cu sensuri exclusiv românești, desigur - nici alean, nici tînjire și nici jind. Ci deznădejde adevărată, din aia care te lasă stors, cu mîinile atîrnînd fără vlagă pe lîngă corp, ochii stinși, un soi de capitulare totală în fața adevărului că te-ai născut într-o groapă cu rahat.

Comparația cu normalitatea unei civilizații așezate e devastatoare. Și nu vine dintr-o idealizare fără nuanțe a celuilalt aflat mai la vest de noi, nici din ignoranță, nici din orbirea în fața unor catedrale făcute pe la o mie o sută sau a unor universități fondate tot pe atunci, ai căror decani sînt figuri mitice în viață pentru că au ajuns acolo cu o operă științifică de necontestat, clădită într-o viață întreagă de studiu riguros, cu vieți profesionale impecabile.

Trăiesc în România cu o furie continuă. Într-un vacarm inept care nu te lasă să respiri, să gîndești, să trăiești, oricît încerci să te ermetizezi într-o oarecare bulă de normalitate. O țară căreia unii i-au creat imaginea unui pechinez isteric care latră la călcîiele Europei din care, pentru numele lui Dumnezeu, face parte. Nu mai pot să văd și să aud zilnic acele talking heads, gurile scîrboase, burțile potente, capetele diforme, ochii micșorați de ură și frică, umbrele astea apărute din măruntaiele societății anomice în care trăiesc care uite, țin acum în brațe catedralele neamului, dragostea de țară, patriotismul, mîndria și demnitatea în fața străinului, iubirea de Dumnezeul ortodox, unitatea de neam și roșia românească.

Tradiția se păstrează altfel, cu efort, în ani de strădanie, cu legi corecte care s o încurajeze și s-o ocrotească, cu sisteme de educație zdravene care nu se schimbe de la o săptămînă la alta. Sigur că lipsa mea de patriotism nu înseamnă că nu mi-aș dori o recuperare cinstită a trecutului. Habar n-am, orice, muzeul lînii, al transhumanței, al meșteșugului cioplitorilor de linguri de lemn, de stîlpi de porți, un muzeu al industrializării românești, al Miței Bicilista. Meșteri și păstrători ai tradiției într-o fierărie recuperată și dată înapoi publicului, în care cineva să mai știe să bată un fier încins din care să facă o balama înflorată pentru un oblon de lemn. Un specialist în cărămizi făcute manual, un vopsitor cu vopseluri scoase din plante, un botanist specializat în plante endemice care cresc doar în Dobrogea sau în podișurile transilvane. Ceva. O recuperare a Bucureștiului, muzee prietenoase pentru copii. O recuperare a minorităților care au trăit și trăiesc în România asta. O rupere de discursul obositor că ungurii și secuii vor să rupă țara. O lejeritate civilizată în a-i lăsa să-și afișeze simbolurile, tradiția și limba. Autonomia, cuvînt de care ne temem atît de tare. Ce o să se întîmple? O să fugă cu Ardealul în spinare? Ăia care vor dori să iasă din autoghetoizare, o să învețe românește dacă vor vieți un pic mai bune, sau joburi în altă parte. Sau nu. Dar relația trebuie clădită din două direcții. Dai și primești deopotrivă.

Îi văd pe ăștia vorbind cu gurile pline de „demnitate“, de „țara mea“ și de iconica roșie românească și mi se strepezesc dinții. Tutele coafate și bivolii fără nuanțe plesnesc de patriotism. Ei au simțit totuși ceva. Că țara e deja spartă, că a reușit cumva să-și facă bulele ei populate de oameni care fac voluntariat și ridică spitale pe barba și munca lor, că face jurnalism de calitate, că se implică în tot soiul de proiecte, că are oameni cu capete deschise, cu o educație solidă, care e exclusiv meritul lor, că e imună la discursurile medievale, că se uită critic și la stînga și la dreapta, că gîndește cu o minte proaspătă, că știe ce se întîmplă dincolo în lume, că se uită la TED-uri despre designuri economice inclusive, că e ruptă total de roșia aia românească.

Asta e autonomia de care se tem. Există, e aici, a rupt țara. Comunitatea asta are limba ei, steag cu stemă, plăcuțe multilingve, entuziaștii, curajoșii și penibilii ei și e altceva. E autonomă, na. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.