După ce avionul a aterizat la aeroportul internaţional Inchon, aflat la 40 de km de Seul, am îndeplinit formalităţile de control al paşapoartelor, mi-am ridicat bagajul şi m-am încadrat încrezător pe banda „nimic de declarat“. Ceva în ţinuta mea sau faptul că simpaticul labrador antidrog mi-a mirosit ceva mai insistent valiza, care cîntărea fix 23 de kg, au trezit vigilenţa unui ofiţer vamal, care m-a îndrumat politicos, dar foarte ferm, spre punctul unde bagajele unor pasageri „suspecţi“ sînt controlate amănunţit. Aici mi-au fost puse o serie de întrebări legate de scopul vizitei mele în Coreea de Sud, unde voi sta, ce activitate profesională urma să desfăşor, dacă pot da un număr de telefon la care, eventual, voi putea fi contactat de autorităţi etc. etc. Pentru a evita o serie de explicaţii lungi şi plictisitoare, le-am arătat lucrătorilor vamali invitaţia de a ţine cursuri de limba, cultura şi civilizaţia poporului român la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Coreea de Sud. Deodată, pe faţa crispat-profesională a vameşilor a înflorit un zîmbet luminos şi, în ciuda insistenţelor mele, controlul bagajului meu nu a mai avut loc, fiind aproape luat pe sus şi dus la staţia de taxiuri.

Iniţial, am crezut că în felul acesta s-a evitat un posibil incident care ar fi putut să aducă un prejudiciu de imagine universităţii la care preşedintele SUA urma să ţină un discurs în faţa studenţilor. Mai tîrziu, în toţi anii în care am stat în Coreea de Sud ca profesor, m-am convins că această atitudine nu a fost conjuncturală, ci a fost, de fapt, expresia unui profund respect pentru profesia de dascăl. Pot spune, fără a exagera, că, ori de cîte ori îmi dezvăluiam, prin magazine sau în alte părţi, identitatea profesională, mă simţeam ca în clipurile publicitare în care vînzători din Franţa sau din Turcia aveau emoţii entuziaste, duse pînă la leşin, cînd constatau că posesorul cardului bancar prin care se făcea plata nu era nimeni altul decît Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi.

Deşi Coreea de Sud este considerată, potrivit testelor PISA, ţara cu unul dintre cele mai bune sisteme de învăţămînt din lume, şcoala este departe de a fi percepută ca o instituţie perfectă şi mai ales ieftină. De-a lungul timpului, în mass-media au fost semnalate o serie de incidente reprobabile, petrecute în diverse şcoli din peninsulă: o învăţătoare – destituită de altfel din sistem – şi-a bătut cu bestialiate elevii care aveau o vîrstă foarte fragedă, un profesor mai nervos i-a dat cu cartea în cap unei eleve, un părinte nemulţumit a cerut în mod „nepoliticos“ explicaţii profesoarei pentru calificativele puse fiicei sale etc., iar unii jurnalişti străini au vorbit chiar de un sistem de educaţie „draconic“ sau despre o „educaţie din umbră“, în care elevii sînt nevoiţi să înveţe pînă la epuizare, aproape 20 de ore pe zi, iar părinţii trebuie să plătească sume deloc neglijabile pentru meditaţiile particulare pe care le fac copiii lor. Nu au lipsit nici scandalurile publice de amploare. La o sesiune de evaluare naţională a elevilor care au terminat liceul, s-a constatat o greşeală în baremul de corectare, ceea ce a înfuriat întreaga societate. Mamele elevilor depunctaţi care au susţinut examenul au pichetat Ministerul Educaţiei, cerînd recorectarea tuturor lucrărilor, avînd în cele din urmă cîştig de cauză şi determinînd demisii la nivel înalt. Cu toate acestea, respectul faţă de profesori pare să fie de neclintit în societatea sud-coreeană, ca de altfel în multe ţări din Asia.

Atitudinea faţă de profesori s-a clădit în Coreea de-a lungul a mai bine de şase secole de confucianism, filozofie care, în esenţă, se bazează pe respectul celui inferior faţă de cel superior, al celui needucat faţă de cel educat (aşa cum pămîntul – eum, se află sub cer – yang, care îl acoperă şi îl domină prin infinitul său). În şcolile confucianiste din vechime, sala de clasă era prevăzută cu uşi pe trei dintre cei patru pereţi, pentru a permite unui elev care, din diferite motive, trebuia să iasă afară, să nu treacă prin faţa profesorului, aflat în faţa clasei. Cînd discipolii însoţeau un maestru, aceştia aveau grijă să nu calce, din respect, „nici măcar pe umbra“ sa. Dacă părinţii biologici au fost văzuţi şi respectaţi ca cei care dau viaţă copiilor şi le asigură existenţa pînă cînd pot să se întreţină singuri, profesorul a fost considerat şi venerat mereu ca cel care îi ajută pe tineri să se educe, să facă efortul de a se desăvîrşi sub aspect uman prin disciplină, muncă susţinută, respect şi devotament dus pînă la sacrificiu de sine şi astfel să ocupe un loc superior în societate ca yangban (tînăr care şi-a încheiat ciclul educaţiei, fiind astfel eligibil pentru a susţine examenele civile).

În fiecare an, de Ziua Învăţătorului (gyosaui nal), celebrată la 15 mai, fără a fi o zi liberă, studenţii şi elevii au prilejul să-şi exprime respectul faţă de profesorii lor. Studenţii mei coreeni mi-au prins în piept o floare „a recunoştinţei“ – cam cum poartă nuntaşii la noi –, mi-au cîntat o melodie tradiţională despre „harul profesorului“ (seuseung-ui eunhye), au fost foarte fericiţi să facă fotografii de grup cu mine, mi-au cerut să le vorbesc despre viaţă şi... mi-au făcut cadouri. Am primit – în condiţiile în care în sala de curs erau camere de supraveghere – parfumuri scumpe, mănuşi din piele, fulare din caşmir, sticle de vin franţuzesc, cicolată fină şi tichete de cadou, fiecare în valoare de aproximativ 50 de dolari. Tot pe cheltuiala studenţilor mei am fost invitat, cu diverse prilejuri, la restaurante de lux sau în excursii. De fiecare dată, am simţit că aceste cadouri nu sînt o formă de mită, de presiune pentru a deveni mai indulgent la examene, ci o expresie sinceră, firească, a respectului faţă de profesorul lor.

Şi astăzi mă gîndesc cu strîngere de inimă că, dacă toate acestea s-ar fi petrecut în România, probabil că pe tichetele de cadou ar fi fost scris cu cerneală fluorescentă „mită“, momentul primirii cadourilor ar fi fost înregistrat cu o cameră ascunsă şi postat imediat pe Internet, aş fi fost anchetat în regim de urgenţă pentru „luare de mită şi primire de foloase necuvenite în formă repetată“, iar o echipă a unei televiziuni de ştiri ar fi alergat cu microfoanele după mine, punîndu-mi isterizant întrebările: „Sînteţi vinovat?“, „Aţi luat mită?“, „Recunoaşteţi că aţi luat mită?“, „De ce aţi luat mită?“

Dincolo de aceste aspecte, care pot părea la o adică „anecdotice“, se dezvăluie o realitate destul de tristă: prejudecata potrivit căreia „românii e deştepţi“ face ca de multe ori şcoala să fie văzută ca un obstacol în calea devenirii personale, care se poate „rezolva“ direct şi sigur prin aşa-numitul „obicei al pămîntului“. Părinţii celor educaţi trebuie să ştie să se descurce sau să negocieze cu educatorii, precum în politică sau în afaceri, adică să facă un fel de înţelegere sau cîrdăşie de genul „mai dau eu, mai laşi tu“, după care să bea aldămaşul la birtul din colţ. Cînd această înţelegere nu mai convine, unii părinţi sînt gata să denunţe sistemul „ticăloşit“ din care uită însă că au consimţit de la bun început să facă parte şi pe care în mare măsură l-au şi iniţiat şi chiar l-au perfecţionat.

Din păcate, mentalitatea şi sistemul nu sînt noi şi nici măcar nu pot fi puse pe seama comunismului, aşa cum se întîmplă cu multe dintre relele societăţii de azi (a se vedea convingerile exprimate în aforisme populare de felul „Prost să fii, noroc să ai“; „Decît un car de minte, mai bine un dram de noroc“; „Unde e învăţătură multă e şi prostie multă“ etc.). „Lanţul slăbiciunilor“ în care erau prinşi părinţi şi profesori care nu ştiau unii de alţii, profesorul care se lăsa convins să le dea tuturor elevilor o notă bună, tocmai la morală, „pentru că sînt toţi de familie bună“, sau „norocita matroană“ care exclama „Am dat şi bacaloriatul (sic!) ăsta!“, de care se amuza Caragiale, ne fac astăzi să zîmbim indulgent. De-a lungul timpului „lanţul slăbiciunilor“ s-a perfecţionat, a devenit mai sofisticat în manifestările sale şi, deşi în zilele noastre, aşa cum s-a spus public, „informaţia bate speculaţia“, se pare că nici unul dintre „mai marii zilei“ nu a auzit nimic vreodată, nici măcar din spusele vecinilor sau cunoscuţilor, despre felul împămîntenit, deci cvasiinstiuţionalizat, în care se poate efectiv cumpăra, la preţul pieţii, cu sume variind între 100 şi 500 de euro, înscrierea la o şcoală „bună“, rezultatul la o testare naţională, un examen de bacalaureat, o lucrare de licenţă, o lucrare pentru obţinerea gradului didactic I sau chiar o teză de doctorat etc. Unii oameni politici, care au putere de decizie şi acces la surse profesioniste de informaţii, par să afle cîte ceva despre realităţile sistemului de învăţămînt doar cînd sînt nevoiţi să îşi trimită copiii la şcoli din România. Atunci se arată îngrijoraţi, preocupaţi, cer explicaţii „factorilor de răspundere“ sau propun soluţii infailibile de ameliorare a sistemului considerat prioritate naţională. Preocupările şi îngrijorările durează pînă ce copiii lor ajung la şcoli „din afară“, apoi prioritatea nu mai pare să fie atît de arzătoare.

În realitate, educaţia nu se poate cumpăra şi nici negocia şi, mai ales, nu poate fi pusă în exclusivitate pe seama şcolii, a ştiinţei de carte. Pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Caragiale îi scria lui Vlahuţă următoarele rînduri, care şi astăzi par mai actuale ca oricînd:

„O fi amară orice pîine cîştigată cu necaz, dar greu se poate găsi una mai puţin dulce decît a dascălului de la noi, unde familia nu dă nici un ajutor şcoalei; unde lumea crede că şcoala este un aparat fabulos, care poate turna prin procedeu mecanic toată ştiinţa omenirii în capul oricărui copil – indiferent de capacitatea lui intelectuală şi de puterea lui de voinţă – fără nici o osteneală ori tragere de inimă din partea acestuia.

Afară de asta, lumea noastră, în genere, mai crede că învăţătura are asupra omului o putere fără margini; că prin şcoală, omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat ursitoarele să-i ursească – inteligenţă, judecată, voinţă, ba chiar talente, şi încă nu numai atîta! că, prin învăţătură de carte ar putea dobîndi omul însuşiri sufleteşti cu cari din naştere nu a fost dăruit – acele daruri multe, ce nu-i nevoie să le mai numărăm cîte unul, fiindcă avem în limba noastră un cuvînt, însumîndu-le minunat pe toate: omenie.

Cum am zice, ne-nchipuim că, prin farmecul buchiilor, o creatură ursită a fi în toate privinţele mediocră poate deveni o persoană de înaltă notorietate, iar un născut fără suflet, nici obraz poate ajunge pildă de omenie pentru vremea lui. (...) N-ar trebui să se convingă o dată lumea noastră că-n adevăr şcoala poate face mult, dar nu mai mult decît poate? Că şcoala e absolut necesară, însă numai pentru ce ne poate da, iar nu pentru îndeplinirea unor dorinţe absurde.“

Educaţia este un efort personal de transformare conştientă a individului în conformitate cu un anumit ideal, dar şi cu limitele sale intelectuale şi fizice. Şcoala şi profesorii săi cel mult îi pot ajuta pe indivizi, atît cît este posibil în condiţiile date, să se educe, să urmeze conştient şi responsabil drumul devenirii sau al transformării pe care vor să meargă, dar în nici un caz nu pot înlocui „contra cost“ ceea ce trebuie să facă fiecare în parte: să dorească şi să poată să se transforme, să dorească şi să poată să-şi schimbe felul de a fi, de a acţiona şi mai ales de a gîndi. Cei care au iluzia că şi-au cumpărat sau negociat educaţia pentru ei sau pentru copiii lor îşi dezvăluie, mai devreme sau mai tîrziu, în ciuda diplomelor obţinute, adevărata identitate, aşa cum de sub un parfum de cea mai bună calitate răzbate cînd şi cînd mirosul de transpiraţie, de „nespălat“, de „neam prost“ sau, cum spunea Caragiale, de individ „fără suflet, nici obraz“. Deci, despre şcoală, numai de bine...

Liviu Groza este conf. dr. la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti.