La incinerarea mea aș vrea să fiu cel mai cool mort posibil. Să mă fardeze și să mă îmbălsămeze cu rășini și parfumuri scumpe cel mai bun profesionist. Să-mi ascundă ridurile și posibila suferință de pe față cu pensule, fond de ten și cu cel mai violet fard de pleoape posibil. Fără ruj, că aș arăta ca o păpușă stricată. Să am părul frumos făcut cu henna, să nu se vadă rădăcinile albe, dacă se va ajunge pînă acolo. Bocancii mei să fie făcuți frumos cu cremă, să mă îmbrace, după ce s-o duce rigor mortis-ul, cu blugii mei preferați și cu unul din tricourile negre. Tricoul va fi larg și va ascunde bine secțiunea în ygrec de pe tot sternul, pentru că între coaste nu va mai fi inimă sau ficat. Să mi se pună organele alea bune într-o pungă, cum faci cu puii tăiați la țară, ca să ajungă între coastele cui o avea nevoie mai departe.

Toată chestia ar trebui să aibă morgă și demnitate, cu funcționari din aceia de case funerare îmbrăcați în costume impecabile negre, așa cum e în marea industrie de gen din Occidentul civilizat. Moartea mea ar trebui să fie fardată și deghizată în altceva. Ca și cum nu ar exista. De asemenea, pretind cea mai adîncă durere de la apropiații mei, așa, sfîșietoare, cum ades am visat-o de m-am trezit plîngîndu-mi de milă. De ce aș vrea ca ei să sufere? Păi, asta se va întîmpla oricum, plus că sînt nemiloasă în chestiuni de genul ăsta, ce naiba, și eu aș face la fel.

Să nu mi se cînte piese preferate sau alte prostii, de predici nu poate fi vorba, m-oi descurca să găsesc un drum și fără îndrumare liturgică, la revedere, pa, ne vedem dincolo. Sau nu. Văd eu ce găsesc, eventual pot bîntui pe cineva ca să povestesc. Totul ar trebui să fie un soi de reuniune calmă la exterior, ca și cum m-ar conduce lumea la aeroport. Ți-ai luat pașaportul, ai făcut check-in online? Ești la poarta 26. Iar eu, în țoalele mele bune, să stau așa, în poziție de drepți la orizontală, și să aștept incendiul. Nu-s foarte sigură că mi-ar trebui mîinile împreunate la piept, dar, totuși, aș vrea să vedeți pentru ultima oară inelele mele de argint și brățările încolăcite de piele. Așa că, da, cu mîinile pe piept.

După aia, cu focul, bănuiesc că va fi treaba mea. Mușchiul mort n-o să doară, pielea desensibilizată, așijderea, părul vopsit cu henna o să sfîrîie și va mirosi pentru o secundă frumos, a ierburi arse, a fum de țigară și a parfum dat pe după urechi. Mă întreb dacă o să am loc în sicriul îngust cît să mă încolăcesc, să mă mișc pentru ultima oară pe măsură ce focul consumă ligamente și ultimele resturi de fluide organice. Ce se va întîmpla cu rășinile injectate în venele mele? Se topesc, se amestecă cu grăsimioara de pe șale, mă transform într-o lumînare sau într-un săpun parfumat? Sau ard pînă la capăt, iar din grămăjoara de cenușă în care o să mai clămpăne o bucată de maxilar și jumătate de coastă subțirică cineva va putea cerne apoi nimic altceva decît diamantul minuscul pe care îl port în nas?

O să fiu apoi vărsată într-o urnă și pusă pe raft, în așteptare. Cenușa aia nu trebuie răspîndită nici la munte, nici la mare, n-am dorințe din astea, pot foarte bine să stau în dulapul celor care, am zis, trebuie să sufere tare. Și să nu uite, desigur. Să nu mă pună în spatele cearșafurilor, e sub demnitatea mea. Răstimp, eu voi bate orașul de sus pînă jos, mă voi așeza într-o cîrciumă și o să beau un vin, o să fumez înăuntru, pentru că n-o să-mi mai pese.

Rugămintea e ca legistul sau cel care-mi face secțiunea pe stern să nu mănînce cu o mînă un măr și să pară total dezinteresat. Să nu-mi trîntească mîinile și picioarele pe masa aia albă din bucățele pătrate de faianță, pentru că o să-l bîntui și pe acela. Iar cel care mă toarnă în urna standard de la crematoriu să nu poate o cămașă hawaiană cu o brățărică de aur pe încheietura păroasă în timp ce se hăhăie cu colegii. Să mă depoziteze cu grijă, cu un mic polonic de argint și să fie îmbrăcat decent, ce naiba.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șefla știri, radio Kiss FM și Magic FM.