Societate

Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live?

Cum, fratele meu, cartofi noi la 10 lei? Dar ce, cresc în copac? E normal să bagi preț mare la trufanda, dar este evident că acilea este vorba de psihologie: las’, bă, că prostul are bani, i-a mărit Guvernul pensia, salariul, îl arde pe vintre să halească o trufanda.

„Iancu, nu fă aia, nu fă ailaltă. Iancu, nu!“ Maică-sa seamănă picătură cu mama lui Mihnea și a lui Horia. Parcă are cearcănele mai adînci un pic. Sînt și tați prin jur și, clișeistic îndeajuns, par a fi mai relaxați. Unul a venit cu fiică sa, leit Pippi Șosețica

Nu! Nu este o glosă pe marginea fantazării ideologice a lui Francis Fukuyama. Istoria, în sensul comun de desfășurare reală a evenimentelor și interacțiune autentică a voințelor umane, nu numai că nu este integral accesibilă cunoașterii noastre, ea nu există, fiindcă cea mai neutră,

Istoria asumpționiștilor francezi, cuprinzînd deceniul românesc ca o tranziție fecundă dinspre apostolatul legat de strategiile misionare ale Romei pontificale în Orient, la Kadikoy, dar și în Bulgaria sau la Ierusalim, spre studiul academic al surselor istoriei bizantine la Paris, după 1947, este retrasată amplu și riguros de un volum coeditat de Marie-Hélène Blanchet și Ionuț-Alexandru Tudorie

Apartenența la „o anumită etnie“ (cam necreștinesc! – n.m., M.I.) nu le aduce minorilor o genă în plus (sau în minus), responsabilă cu discernămîntul și cu capacitatea de a se apăra în fața abuzatorilor. Și nici nu legitimizează un act sexual cu un copil de 10 ani.

Mă simțeam ca-n filmele în care greșești dimensiunea și te rătăcești într-una paralelă. Ca-n Big Fish-ul lui Tim Burton în care nimerești în orașul Spectre. De obicei, în asemenea filme, la un moment dat survine dezastrul: eroii sînt împiedicați de ceva sau de cineva să mai iasă din dimensiunea cea nouă

Ideea că eu sînt special și merit o pensie specială pentru că sînt primar, judecător sau parlamentar este o nebunie, o expresie profundă a pornirilor medievale de care sînt stăpîniți o bună parte dintre semenii noștri. Fără aceste beneficii speciale, mă întreb: cîți dintre politicienii de astăzi s-ar mai înghesui să candideze?!

Ești condiționat de elementul timp. Dacă locuiești la etajul al treilea, ai la dispoziție maximum douăzeci de secunde ca să faci poza.

„Personalizarea“ apartamentelor noastre identice s-a văzut cel mai bine prin anii ’80, cînd oraşele au fost luate cu asalt de oameni de la ţară care lucrau de-acum în fabrici şi uzine. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pentru toată viaţa la bloc, fără să renunţe însă la obiceiurile moştenite din bătrîni,

E mult deja de cînd mă înțeleg cu Mirel Bănică în privința roșiei. Originile și hermeneutica ei ne-au animat multe vremuri de alean. Recunosc însă m-a bucurat cu mult mai tare lupta comună pentru impunerea în atenția publică și cognitivă a guvidelui.

Cămășile din acest grup sînt întinse pe burți generoase. Nimeni nu are barbă, obrajii sînt prospăt ferchezuiți, cefele tunse din scurt. Pantofii făcuți cu cremă par incomozi. Doamnele sînt strălucitoare. Una dintre ele e ca un glob de discotecă

În fidelitatea lor faţă de un mort, femeile aleargă la mormînt şi sînt confruntate cu vidul lui, cu Cel care l-a părăsit, care n-a putut fi ţinut de moarte. Golul mormîntului e semnul unei Plenitudini care se manifestă interiorităţii lor primitoare.

Mitul scriitorului trăiește. Cînd te cufunzi într-un roman de Ian McEwan, simți că tipul ăsta, dat naibii, e într-adevăr peste condiția umană obișnuită. Înțelegi că, dincolo de maniera care l-a consacrat și independent de tehnicile narative menite să curbeze timpul

Virgil Ciulin, cel care povestește nonconformist istoria românilor, nu e lipsit de haz, inteligență, farmec. Tipul acesta de activitate a început-o ca vlogger pe You-Tube, unde a strîns numeroși fani. Ideea acestui tînăr, pasionat de istorie, vădit înzestrat pentru a comunica eficient cu spectatorii săi,

Oare cum vom reuși noi, o mînă de oameni, în această viață, să le explicăm copiilor cum să nu se exprime într-un limbaj de lemn, din moment ce însuși ministrul Educației le dă acest exemplu? Oare cum putem noi să le vorbim copiilor despre demnitate și democrație, din moment ce alți copii, asemeni lor, le arată noilor guvernanți „talentele“, iar orice directivă venită la școală poate să-i aducă în situația de a face tumbe și a spune poezii în fața doamnelor Dan și Dăncilă? Ce viitor mai au acești

De fapt, omul, în complexitatea și perversiunea lui, crede că tot ce zboară se mănîncă. Uite cazul căpșunilor. Nu există, dom’le, căpșuni acum. Nu vă mai prostiți la douăj’ de mii kilu’. Asta nu e primăvară. Căpșunile încep prin final de mai-iunie.

E normal să lovești animalul la mers, că așa se face. E normal să pui copii să facă tumbe pe asfaltul gol, că place lumii.

Metamorfozele hagiografice al Sfîntului Gheorghe pînă la limita expulzării din calendarul creștin în Occident ilustrează evanescența nevăzutelor. Papa Ghelasie îl pomenește deja ca fiind dintre acei martiri „al căror nume e pe bună dreptate respectat de oameni, dar ale căror fapte sînt cunoscute doar de Dumnezeu“.

În anii ’60 este redescoperit de indianistul Arion Roșu, pe atunci bibliotecar la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, care va publica în ’66, la Berlin, cel dintîi studiu despre opera de predecesor al lui Georgian.

Ar fi putut fi altfel? Sigur: o sărbătoare simplă, fără temenele și fără sulemeneli, fără figuri impuse și trupuri contorsionate. O petrecere cordială, firească, scutită de protocol „festiv”, de entuziasm factice, de „figuri impuse”. Emotivitatea nu trebuie neapărat să fie neinteligentă, soldățească, lingușitoare. În fond, și stilistica sărbătorii ține de educație. Dar despre ce educație (mai) vorbim? Și despre ce miniștri, despre ce guvernare, despre ce electorat?

Am surprins un cuplu șușotind de pe margine în spate și mi-am adus aminte de povestea mamei mele și a prietenei ei în drum spre Cîmpulung Muscel: mai toate mașinile care treceau pe lîngă ele le făceau semne și ele credeau că se întîmplă asta pentru că erau zburlite la păr.

În Numele trandafirului, Umberto Eco descrie un Edificiu, al cărui ultim nivel, al patrulea, interzis cu desăvîrşire neofiţilor, adăposteşte o bibliotecă vastă, poate cea mai amplă bibliotecă a creştinătăţii la momentul acţiunii romanului, rivalizînd cu magnificele biblioteci arabe din Tripoli şi Cairo.

„În spate, la madam Dinu“, am trăit experienţa primelor cozi, un timp mort despre care nu-mi amintesc nimic, decît începutul şi sfîrşitul, momentul în care te aşezai la coadă şi încercai să aproximezi după mulţimea din faţa ta cît va dura, şi acela cînd ajungeai în faţă

Chiloții, 7 lei, sînt purtați. Dar încă merg. Am 10 perechi. 70 de lei. Tricouri de zece ani încoace. 70 bucata. 20 de tricouri ori 70. 1400. Blugi. 20 de perechi ori 100? Da, 2000. Mănuși iarnă desperecheate și în pereche. 4 perechi ori 100. 400 de lei. Documente ale imperiului meu imobiliar dinaintea crizei. 300 foi ori 3 lei bucata. 900. Ce-ar mai fi? Cămăși. 40 de bucăți, diverse culori. 60 bucata. 2400. Umerașe plastic. 500 x 5? 2500. Caiete scrise de pe la reportaje, 10 bucăți x 900 = 9000

Improvizăm cu geniu. S-a stricat o clanță? Dă-o dracului, o sîrmă petrecută peste două cuie îndoite și e ca nouă, ce vă mai plîngeți atîta? Spitalul „nu are autorizație de securitate la incendiu“. Noi v-am anunțat, intrați dacă aveți curaj și vă internați.

Gesturile eroice sînt admirabile. Dar, de obicei, ele ne apar situate departe, pe un cer al idealului, de unde ne impresio­nează cu exemplaritatea lor, cu caracterul lor „nepereche“, cu distanţa lor faţă de circumstanţele vieţii obişnuite. E uimitor cînd un asemenea act se întîmplă în imediat, într-un supermarket, cînd media îl anunţă la jurnalul de ştiri.

Trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.

Scandalul Facebook pare relevant doar în măsura în care personajele aflatele de ambele părți ale baricadei, creatori de site-uri și utilizatori, sînt gata să își asume răspunderea pentru rolul pe care îl au în dezvoltarea Internetului ca instrument benefic sau dimpotrivă.

După Dîmbovița, ceva mai departe, te poți pierde prin Parcul Tineretului. Acum mi se pare uriaș și umbros, deși țin minte că, în copilăria mea, era aproape complet lipsit de umbră și nedezvoltat. Odată intrat în parc, ai traseul tău. Din care, la un moment dat, te oprești în fața unor copaci dantelați care se proiectează pe cer.

Foamea dezumanizează. Inflația și foamea sînt prietene bune, asta ar trebui să știe cei care cred că pot face și desface inflația la comandă.

Părinții mei ar fi plecat în America atunci cînd eu aș fi avut șapte ani, limba s-ar fi lipit de mine ca un timbru de scrisoare, aș fi scris în această minunată limbă universală căreia nu-i mai trebuie traducere, mi-ar fi adus recunoaștere și bani chiar dacă aș fi fost doar o scriitoare mediocră, de serie C sau D, aș fi putut trăi bine-mersi din cărți pentru copii.

Nu știu cum guvidele a ajuns să semnifice prostia. Dar dacă așa s-a ajuns, dulce e prostia. Guvidele e burtos față de hamsie. Este un mitocan, vorba aia. E ca mine. Hamsia e generoasă, mitutică, fandosită. În ulei se topește cît zici pește. Guvidele e direct, durează, se lăfăie. Doamne, ce dulce este mocofanul! Și se topește în gură cum altul nu.

Nu-mi plăcuse deloc prima poză de buletin. Și că era sigur o fotografie pe care nu puteam s-o modific cu pixul. Am găsit multe altele desenate pînă la nerecunoaștere prin albumele de familie sau aruncate de-a valma în cutii laolaltă cu alte poze ale nunților unor necunoscuți.

Tensiunea inerentă alegerii între o patrie geografică, cum era pentru aromâni Elada, unde însă în secolul al XIX-lea diferențele naturale ale unui proces etnogenetic lung și complex nu se puteau exprima, și o patrie de elecțiune, care venea în întîmpinarea unei aspirații identitare, dar oferea inevitabil tot peisajul unei societăți care se căuta și se zămislea cu greu, presărat de neîmpliniri și neputințe, a produs la Nicolae Ș. Tanașoca energia căutării acelui Bizanț care avea vocația să rezolv

Nu mai este surprinzător ca în preajma marilor sărbători creștine să apară știri despre descoperiri care aplică lovituri fatale celor două milenii de credință. Dar nici că în marea lor parte aceste „descoperiri“ sînt, de fapt, vechi, dacă nu chiar falsuri.

E greu de înțeles de ce ai vrea să faci din viața ta de familie un program de comedie pentru toată lumea. Sper doar ca tipul ăsta de „distracție“ să nu țină prea mult, iar adulții să găsească „spectacole“ mai interesate, mai „mature“, al căror „consum“ să-i distreze mai inteligent și cu un spor de discernămînt.

Mama gazdei venea mereu și vorbea cu fetele, le ruga să se „servească“ cu sandvișurile cu icre, pastă de pește, cremă de brînză sau cu ouăle ori roșiile umplute. Precum și cu prăjiturelele cu creme de lămîie sau ciocolată, în straturi, home made.