Istoria ca pastilă de umor
De ceva timp, jocul a devenit un cuvînt magic pentru toată suflarea omenească: ceea ce, inițial, era îndeobște privit ca o activitate de învățare asociată copilăriei, acum jocul, joaca, jucăriile sau studiul prin joc au trecut la vîrste mai mari. Ba chiar la cele mai mari: există curentul numit „gamification“, curent care bîntuie prin marile firme: angajaților, ditamai oamenii în toată firea, li se propun, șugubăț, sarcini de serviciu sub formă de concursuri, topuri, premii amuzante etc. Au un succes imens proiectele care pornesc de la premisa că generațiile actuale, mai tinere sau mai vîrstnice, sînt o masă infantilă, vulnerabilă în fața stresului și a efortului, incapabilă să-și mai construiască motivații interioare solide și să pună mîna pe carte sau să se ducă la serviciu dacă nu e ispitită cu bomboane și „foosball“.
În același curent se înscrie și noua emisiune de la TVR 1, Istoria cu Virgil. O emisiune în care manualul de istorie este transformat într-un spectacol televizat destinat adolescenților și tinerilor care, altfel – nu-i așa? –, se țin departe de orice seamănă a cultură generală. Ideea nu este nouă, după cum mărturisește chiar realizatorul, ea aparține scriitorului american John Green, care a creat, pe Internet, o serie de filmulețe de acest gen pe diverse subiecte – istorie, literatură, filozofie etc.
Virgil Ciulin, cel care povestește nonconformist istoria românilor, nu e lipsit de haz, inteligență, farmec. Tipul acesta de activitate a început-o ca vlogger pe YouTube, unde a strîns numeroși fani. Ideea acestui tînăr, pasionat de istorie, vădit înzestrat pentru a comunica eficient cu spectatorii săi, de a crea filmulețe prin care să își atragă propria generație către domenii devenite „periferice“, merită, cred, să fie salutată și încurajată. Dar, lăsînd deoparte prejudecățile față de „distracția obligatorie, jocul oriunde și oricînd“ etc., aș face, totuși, cîteva comentarii pe marginea acestei idei.
● Mutarea acestor filmulețe de pe Internet pe TVR 1 mi se pare o idee proastă, care dezavantajează și pe realizator, și televiziunea publică. De ce? Fiindcă felul în care sînt construite filmulețele, de la limbaj la scenariu, de la decor la timpul alocat fiecărui episod, nu lasă nici un dubiu asupra publicului-țintă, și anume „internauții“: monolog precipitat, cu termeni și expresii specifice adolescenților și tinerilor, ilustrări neconvenționale ale faptelor istorice, propoziții scurte ca de WhatsApp, costumație lejeră, decor de cameră de cămin studențesc. Nu seamănă deloc cu publicul „tradițional“ al televiziunii naționale și nici cu specificul programelor ei. Pe Internet pare un demers simpatic, interesant, benefic. La TVR pare un demers căznit de a ține pasul cu obiceiurile noilor generații: asemenea unei doamne venerabile, ușor anchilozată, care își imaginează că, dacă își pune cozorocul la ceafă și blugi jerpeliți, poate deveni de-a casei într-un club „de fițe“.
● Filmulețul cu pricina era prezentat pe YouTube ca fiind un mijloc de popularizare a istoriei României. La TVR este prezentat ca fiind o emisiune-pamflet. Fiindcă din cînd în cînd Virgil aruncă ocheade, ironii (cam groase) la perioada contemporană: Băsescu amestecat printre luptele daco-romane, fotbaliști cu chip de sfinți, politicieni actuali aruncați în istorii vechi de sute de ani etc. Povestea originară și bunele intenții se duc pe apa sîmbetei. Ideea benefică ar fi fost tocmai aceea de a-i scoate pe adolescenți și tineri din sosul acru al vremurilor pe care le trăiesc și de a le oferi o privire mai complexă, mai profundă asupra evoluției poporului român. Așa, a devenit o distracție între altele. Un număr de revistă.
● Am văzut și filmulețele lui John Green: sînt la fel ca ale lui Virgil pînă la un anumit punct. Dar unul foarte important: felul în care este conceput scenariul. În timp ce, la autorul american, povestea începe de la niște întrebări, de la o sumă de probleme pe care le pune evoluția omenirii (ce sînt civilizațiile, în ce fel poate fi analizată istoria etc.), povestea lui Virgil este o înșiruire strict anecdotică de fapte istorice. Fără interogativitate, fără anvergură.
Așadar, istoria în joacă: OK, nu e o idee rea. La urma urmei, nu trebuie să vorbim despre înaintașii noștri doar cu mîna la inimă și cu privirea lăcrimoasă spre tricolor. Dacă Istoria lui Virgil are succes, dacă tinerii sînt pregătiți să treacă de la cele zece minute de monolog animat, cu efecte computerizate, la cărțile de istorie sau măcar la curiozități mai fecunde, atunci e cazul să dăm experimentului o șansă.
Maria Iordănescu este psiholog.
