Acțiunea eternă: proiectul
Omul de azi nu mai are o viață, ci un proiect existențial. Nu mai trăiește, ci (se) angajează, manageriază și desfășoară „proiecte“. Banalul loc de muncă, „contractul de muncă“, „job-ul“ au devenit „proiecte“. Altfel spus, nu mai mergi la serviciu, ci „faci parte dintr-un proiect“ (cu varianta mai rară „program“). Nu mai dă bine azi să vorbești despre idealul țării tale – sună prea șovin, naționalist, retrograd –, dar este în regulă dacă, în loc de ideal, spui „proiect de țară“. Bineînțeles, „fondurile“ noastre cele de toate zilele, mai ales cele europene (Uniunea Europeană fiind la rîndul ei un proiect!) –, nu pot fi obținute decît în urma și în cadrul (bine reglementat) al unor proiecte. Fiindcă uneori reglementările tind să bată în complexitate chiar ordinea naturală, a apărut și specialistul care să te ajute să descurci în hățișul legislativ: consilierul de proiecte. Și o profesiune aparte: „managementul de proiecte“.
Universitățile – școala în general – nu și-au dezmințit nici acum menirea: aceea de a consfinți instituțional și de a propaga la scară largă (și cum o poți face mai bine dacă nu pornind de la primele trepte ale dezvoltării indivizilor?) noile direcții ale societății. Astfel, elevii nu mai au lucrări de făcut, ci „proiecte“. Profesorii – ca să avanseze în cariera lor, mai ales cei din universități – trebuie să fie „membri“ într-un proiect, dacă nu chiar „directori de proiect“. Colegii de echipă sînt colegi de proiect. O clasă de elevi este un „proiect“, un meci de fotbal în curtea școlii a devenit un proiect (legat eventual de „dezvoltarea personală“).
Așadar, un filozof căutător al principiilor lumii (de astăzi) ar putea spune pe bună dreptate că „totul este proiect.“ Teoria mea este că acest cuvînt – proiect – a intrat în folosința vulgului venind din filozofia existențială/existențialistă. Heidegger, Sartre și alții au speculat mult pe marginea ideii că „omul e ceea ce urmează să fie“, că existența umană este determinată de ceea ce îi stă în față, înainte, și nu de o esență predeterminativă. Omul este un efort, un demers al împlinirii, o realizare, un proiect. Un cuvînt care a intrat pe calea regală și care a sfîrșit pe ulițe, prin șanțuri, prin toate gospodăriile. Un fel de „plastic“ – inițial o minune a tehnologiei, astăzi un element pe cît de răspîndit, pe atît de toxic.
Știam toate astea, dar ce am auzit la o emisiune de cultură de la România Cultural m-a făcut din nou să mă crucesc: „Cum ați ajuns la acest proiect, la acest proiect care reunește șase nuvele?“ Era vorba, cum v-ați dat seama deja, de un volum de nuvele, iar întrebarea era adresată autorului acelui volum. Autorul nu a corectat-o pe doamna reporter în nici un fel. M-aș fi așteptat să zică: „Ce cuvînt stupid, nerod folosiți…“ Sau: „Am conceput acest proiect într-o stare confuză, cînd m-am trezit, mahmur, în patul altcuiva unde nu știu cum am aterizat…“ Dar autorul a continuat să îndruge despre „proiectele“ sale literare. În altă zi, la același post de radio, s-a vorbit despre o piesă de teatru sau despre o serie de piese sub denumirea de „proiecte artistice“, concertele de la filarmonică sînt, cum altfel, proiecte… Exemplele pot continua, dar mai amintesc doar unul: uitîndu-mă pe IMDb la comentariile legate de un film întîlnesc acest îndemn de a-l viziona: „Mergeți la cinema, susțineți proiectul…“ A viziona un film nu mai înseamnă a consuma un produs artistic, cultural, ci este deopotrivă o acțiune – în speță, înseamnă să susții un proiect cinematografic… În curînd vom ajunge să nu mai spunem simplu că am dormit, ci că am participat la proiectul regenerării organismului sau la acela, cu impact ecologic, al economisirii curentului electric ori al reducerii consumului. Odihna ca „proiect“ de reducere a consumului…
Cred că preferința pentru acest termen reflectă cîteva caracteristici ale epocii noastre. Trăim într-adevăr într-o epocă a proiectului. Intrat în uzul și abuzul comun, cum am spus, pe calea regală a filozofiei, el preia o serie de sensuri dintre cele cu care a fost învestit inițial. Unul dintre acestea se referă la redefinirea omului prin prisma verbului a face. Omul este ceea ce (se) face, omul are o esență acțională. Filozofia și psihologia umanistă, existențială, au dezbătut pe larg această nouă esență a ființei umane – acțiunea. Dacă la Martin Heidegger, cel mai mare teoretician al existenței umane citite etimologic – ca ceea ce stă în afara ei înseși, ca ceea ce are de venit –, mai erau prezente și alte două instanțe ale alterității radicale: ființa și neființa, ulterior în discursul umanist (de exemplu, la Jean-Paul Sartre sau Erich Fromm) nu mai rămîne decît singur omul, ca acela ce dă seamă de sine însuși, ca acela ce se construiește și se realizează pe sine însuși. Din „proiectul“ uman, din proiectul existenței umane dispare orice altă referință în afara ființei umane. În psihologie se impune termenul autorealizare sau realizare de sine (prin A. Maslow), iar toate cărțile și manualele de fericire din zilele noastre sînt subsumabile acestei teme-program. Desigur, dorința de autosuficiență este visul străvechi al umanității, dar pînă la Iluminism această dorință a fost întotdeauna concepută în raport cu un așa-zicînd „donator de autosuficiență“, cu un „suzeran“ absolut care îmi acordă spațiul – și limitele – „autodeterminării“ mele. Libertatea umană putea fi totală la scară umană, fiind în același timp privită la scară divină, limitată. Împărăția libertății umane nu se învecina decît cu Dumnezeu. După Iluminism, Revoluția Franceză și, în sfîrșit și în cel mai înalt grad, după „umanismul“ secolului XX, acest ultim vecin a fost expropriat, omul luîndu i în stăpî-nire bunurile și „pămînturile“, omul a rămas singur, stăpîn absolut pe întinderea nesfîrșită a universului, a celor de sus și a celor de jos, a celor ce sînt „cum că sînt“ și a celor ce nu sînt „cum că nu sînt“. Iar acestor vorbe ale lui Protagoras nu li s a mai opus de astă dată nici un Socrate. Nimeni nu-i mai stă în cale sau alături omului: el este ceea ce face (din el însuși). Limbajul, istoria, cultura sînt privite drept „construcții“ ale omului și ca atare acestea trebuie uneori „deconstruite“ pentru a ajunge la intenția sau la sistemul de intenții – pur umane – care le originează. (Privitor la această sete modernă de autodeterminare exclusiv umană trebuie revăzute paginile lui Berdiaev din Împărăția lui Dumnezeu și împărăția Cezarului.)
Un al doilea factor intervine în predominanța acestui termen: aparența lui științifică. În vreme ce proiectul avea, inițial, la filozofi, o încărcătură poetică, puternic metaforică, uzul din zilele noastre s-a contaminat cu un înțeles „științific“, ingineresc, tehnic. Proiectul ca rezultat al muncii unor „proiectanți“… Și avem astfel o oribilă struțo-cămilă cu „greutate“, cu „precizie“, cu prestanță epistemică. Vasăzică, orice poate ieși de sub specia aproximativului și a vagului dacă este prezentat sub formă de proiect. Artele și umanioarele au fost primele care s-au repezit la noul termen tocmai pentru că ele sufereau cel mai tare de pe urma răului nume al „inutilității“ și „inexactității“. Presiunea, aproape teroarea pe care au exercitat-o și continuă să o exercite științele asupra umanioarelor a lăsat urme adînci. Științele au de partea lor „dovezi experimentale“, o metodologie riguroasă și cel mai adesea o aplicabilitate evidentă, ceea ce le asigură dreptul de a controla domeniul acțiunii și implicit lumea umanului, din moment ce omul este redefinit ca ființă acțională. Autosuficiența și autodeterminarea nu mai sînt posibile în absența determinărilor cît mai precise și a definirii cît mai exacte a termenilor. Ceea ce nu vrea să fie simplă speculație trebuie să apeleze la teste, sondaje, chestionare, măsurători. Așa s-au născut sociologia, psihologia experimentală, antropologia culturală. Ei bine, termenul „proiect“ și o anumită metodologie specifică lui au fost preluate de arte și umanioare, frizîndu-se deseori ridicolul. Să ni-l imaginăm pe Balzac prezentîndu-și Comedia umană ca proiect: obiective, context internațional, bibliografia actuală, modalități de diseminare, metode de testare a aserțiunilor, aplicabilitate.
În sfîrșit, cel de-al treilea factor care a favorizat această tiranie a proiectului este un impuls profund uman: dorința de perpetuitate, într-un limbaj mai inactual: dorința de nemurire. Proiectul este acțiunea interminabilă, acțiunea care reverberează la infinit, împlinirea care niciodată nu se termină, fapta care se realizează continuu, care nu încetează niciodată a se realiza. Nu știu cîți au sesizat faptul că „proiectul“ desemnează nu doar ceea ce ai de gînd să faci, ci ceea ce s-a realizat deja. De la lucrările prezentate de elevi și de studenți sub titulatura de „proiect“ pînă la „proiectele“ de cercetare, științifice sau artistice, înseși rezultatele proiectelor sînt denumite „proiecte“. Proiectul este proiectat să dureze ad infinitum și, chiar dacă există termene-limită (deadline-uri), acestea nu sînt decît jaloane în cadrul lui, iar proiectul însuși poate fi îmbunătățit, ameliorat, dezvoltat, cuprins de un proiect mai larg ș.a.m.d. Proiectul este acțiunea nemuritoare, iar dacă omul este redefinit ca ființă acțională, putem conchide că dorința de nemurire a omului se exprimă, travestit, în apetența lui pentru proiect, pentru proiecte. Proiectul nu devine niciodată inactual, căci poate fi permanent actualizat. Proiectul este fapta mereu actuală, acțiunea mereu „la zi“, niciodată revolută, niciodată desuetă.
Așadar, cele trei valori implicate în predominanța proiectului în zilele noastre sînt: acțiunea, știința și imortalitatea. Mai precis: definirea omului ca ființă acțională, prestigiul enorm al științei și dorința de nemurire a ființei umane.
Mai devreme sau mai tîrziu vom ajunge să spunem: „proiectez o plimbare“, „am în proiect o poezie“, „proiectez să-i cînt o serenadă Julietei“ sau, sfîrșit de durere, „proiectul dragostei noastre a eșuat“. Profesorii de limba română – unele dintre cele mai redutabile instrumente ale impunerii ideologiei sociale – vor comenta „Luceafărul“ astfel: „proiectul lui Hyperion de a deveni pămîntean este, în cele din urmă, respins. Motivele respingerii acestui proiect sînt…“
Horia Vicențiu Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași și cadru didactic la Universitatea Politehnică din București. Cele mai recente cărți publicate: Pustiul binelui. Eseuri filozofice (Editura Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Ideea Europeană, 2017).
Foto: Jean-Paul Sartre, wikimedia commons
