Odă guvidelui
Nu știu cum guvidele a ajuns să semnifice prostia. Dar dacă așa s-a ajuns, dulce e prostia. Guvidele e burtos față de hamsie. Este un mitocan, vorba aia. E ca mine. Hamsia e generoasă, mitutică, fandosită. În ulei se topește cît zici pește. Guvidele e direct, durează, se lăfăie. Doamne, ce dulce este mocofanul! Și se topește în gură cum altul nu.
Trebuie să-l înghiți ca să-l înțelegi. Trebuie să-l rozi, să-l scuturi ca să l iubești. M-am lovit de multe ori de dizgrația guvidelui. Și mese de -neam prost, și de aia, de hamsie. Mereu am scos guvidele la bătaie și i-am luat apărarea fără limite, fără pudoare. Și mi am luat-o. Bre, opriți focul să coboare guvidele, ce dulce, ce carne fragedă, ce forme apetisante! Și mi-am luat o. Cum? Guvidele? Ce guvide? Nu-i cunoscut. Nu-i vedetă. Unde vezi tu că e pe la restorante? Nu-i! Hamsia a devenit bio, a devenit scoică, e-n toate alea de fițe. Unde-i guvidele? Unde? Apăi, zic, de vă luați după din astea, guvidele e discret, are experiența vieții. Și să știți că are de cîștigat, că de cade mai jos decît e, nu cade de sus. E dizgrațiat, dar cînd dă o coadă de opinie, lumea se minunează că n-are dinți, nu rupe, gentil, te-așteaptă să-ți înghiți fudulia. Guvidele e pește de așteptare, de tînjeală, de uimire.
Ce-i de lipsit din guvide? De-i prăjit ca lumea, eu îl rod de la cap la coadă, afară de osul lui din spate, care-mi rămâne în măsele. Pentru asta respect eu guvidele, pentru osul ăla. De ce-l respect pentru os? Pentru că am lăcomie mare cît mă murdăresc și mă îndîrjesc cu mocofanul. Și el îmi spune: bre, oprește-te! Ia osul! Am o nestăpînire cînd dinții clefăie guvidele, o inconștiență. Dacă moartea va să vină și vine, guvide să arate. Eu și guvidele – e întîlnirea dintre doi mitocani bravi, cu burtică și dulci. Și fără minte.
