De la haus la blockhaus – sau viaţa pe verticală

Blocurile nu sînt o invenție comunistă. Înainte de apariția marilor cartiere-dormitor, interbelicii visau și ei la viața pe verticală și o înfăptuiau – li se părea ceva extravagant și profund modern. Deși existau teorii funcționaliste încă de pe-atunci, stilul nu a fost pierdut pe drum, ca în majoritatea proiectelor comuniste, ci a reprezentat una dintre preocupările constante ale arhitecților. Blockhaus-urile interbelice împăcau, în chip strălucit, funcționalul și esteticul. Din păcate, nu existau norme de construcție antiseismice pe vremea aceea, imobilele fiind clădite din cărămidă, nu din beton armat, însă inteligenta lor integrare în spațiul urban, precum și metamorfoza pe care au prilejuit-o Bucureștiului nu pot fi trecute cu vederea.

Pe lîngă marile blockhaus-uri de pe bulevardele Brătianu și Take Ionescu (astăzi Nicolae Bălcescu și Magheru) erau  promovate și imobile mai mici, cochete, adaptate vechiului aliniament stradal și cu etaje depărtate succesiv de stradă în partea superioară, pentru a nu o aglomera și pentru a permite luminii soarelui să ajungă pînă la trecători. Horia Creangă remarca, în articolul său din volumul Către o arhitectură a Bucureștilor, faptul că parcurile și periferiile Capitalei erau pline de astfel de „realizări“, ce țineau, în viziunea lui, de „mișcarea sănătoasă modernă“: „Cu ochi de vapor, cu balconașe în fier forjat, cu bow window-uri, cu monograma proprietarului în tencuială și cu antena de radio în vîrf“.

O să fiți surprinși, dar încă de pe atunci se dorea o sistematizare a mahalalelor și o înlocuire a construcțiilor insalubre cu unele noi, moderne și igienice. Marcel Iancu își imagina, în același volum colectiv, ansambluri de locuințe accesibile, înconjurate de multă verdeață și locuri de odihnă, construite de comune din fondurile proprii și capabile să adăpostească 20-30.000 de suflete: „Contra unei cocioabe cu trei chilii, fără ferestre și fără aer, se va da un apartament de 3 sau 2 camere cu bucătărie și calorifer, spălătorii comune, băi, closete, apă la robinet și grădină minunată“. Bine, tot el i-ar fi dus, autoritar, pe cei care refuzau să se mute din cocioabe în noile apartamente, departe de Capitală: „Acei ce vor neapărat să stea în cămașă de noapte Duminica la gardul lor, pe aceia i-aș trimite într-o comună la 20 de km de București“.  

Ineditul principal al acestor imobile părea să fie traiul pe verticală, cu vecini nu doar în stînga și în dreapta, ci și deasupra și dedesubt. De asemenea, interbelicii erau atrași de peisajul urban miniatural pe care îl puteau admira din aceste blocuri, dacă e să ne luăm după un articol publicat în 1938 în revista Realitatea ilustrată: „Iată panorama marilor bulevarde, privită de la al 13-lea etaj. Jos oamenii par furnici, care se mișcă încoace și încolo, în permanentă goană după treburi“. Singurul blockhaus cu atît de multe etaje era recentul construit Carlton, care avea să se prăbușească tragic la cutremurul din 1940. Tot cei de la Realitatea ilustrată publicau în același an impresiile unui jurnalist german aflat  în trecere prin București: „De-a lungul întregului bulevard, unul lîngă celălalt, block-house-urile… Asta este arhitectură americană, căci în toate capitalele europene block-house-urile sînt semănate ici-colo printre clădirile vechi; niciodată nu vezi străzi întregi, mărginite de clădiri una mai înaltă decît cealaltă“. Desigur, tonul este ușor exaltat, Capitala fiind departe de aspectul orașelor americane, însă este adevărat că în acea perioadă aveam una dintre cele mai mari concentrații de clădiri moderniste, astăzi aproape criminal neglijate de autorități. Jurnalistul se referea totodată cu precădere la centrul orașului și la bulevardele sale, unde preponderente erau imobilele înalte, în cartiere dominînd, cum am menționat deja, micile construcții cu ochi de vapor și antenă radio în vîrf, despre care scria Horia Creangă.

Conform unui alt articol, publicat cu un an mai devreme în Realitatea ilustrată, în 1937, bucureștenii s-ar fi aflat în plin curs de americanizare, autorul adăugînd că aceștia s-au obișnuit repede cu locuirea pe verticală: „Oamenii s’au obicinnuit atît de ușor cu camerele suprapuse ale block-house-urilor de parcă s’ar afla de cînd lumea în ele“. Schimbările marchează atît de profund conștiințele, încît ajung și în literatură. În Nuntă în cer, cînd merge pentru prima dată acasă la Ileana, protagonistul descrie succint încăperea și peisajul:  „Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb. Îmi numi un bloc de curînd construit pe bulevardul Brătianu. (…) O cameră mare, lungă, cu fereastră spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate și se auzea zvonul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră – cum fac de altfel, în orice odaie străină în care întru – și am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aici, așa cum se amestecau luminile și farurile automobilelor“. Din scurta  mențiune că Ileana locuia într-un imobil recent construit pe bulevardul Brătianu, este posibil că acesta să fi fost chiar blocul Carlton, de unde privea și jurnalistul român din 1937 furnicarul bucureștean, cocoțat la etajul al 13-lea.

O descriere amănunțită a interioarelor moderniste apare în Patul lui Procust, unde doamna T. îi decorează lui Fred Vasilescu apartamentul cu mobile din lemn scump, fotolii mici și lampă cubice, covoare rotunde de aceeași culoare: „Ceea ce mă încînta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care lunecă privirea… impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux. (…) Treceam amețit dintr-o cameră într-alta… Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puține locuințe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptățită această preferință a mea…“ Cucerit de noua modă cubistă, Camil Petrescu nu ezită să afirme, prin vocea personajului său, că va fi considerată mai tîrziu stilul epocii și titlul ei de noblețe.

Interiorul se supunea însă nu numai rigorilor minimaliste ale esteticii timpului, ci și celor ale eficienței și igienei, idealul năzuit find „mașina de locuit“, capabilă să satisfacă pe deplin și rapid necesitățile omului. Astfel, ferestrele erau ample, pentru a permite cît mai mult luminii și aerului curat să intre în camere, mobilele erau simple, cu suprafețe netede, care să poată fi ușor șterse de praf, existau încălzire centrală și apă curentă, baie privată și pardoseli ușor de curățat. Coordonatele exterioare și interioare ale blockhaus-urilor erau sintetizate perfect în 1932 în revistra Ilustrațiunea română:

„În exterior: simplitatea, precizia, claritatea. Volume puţine, bine definite. Suprafeţe mari plane. Efect arhitectonic obţinut prin justă proporţionare şi echilibrare a acestor elemente. Joc de umbre şi de lumini, făcînd inutile ornamentele. În interior: planul economic bine chibzuit, tinzînd a realiza pe un minim de suprafaţă un maxim de confort. Şi aci, ornamentele, coloanele, arcurile, au dispărut. Tavane simple, albe, pereţi netezi, o zugrăveală sau un tapet discret, dînd un fond liniştit pentru volumele mobilelor. Multă lumină. Cu o perie, în cîteva minute, praful e îndepărtat radical.“

Pentru o parte din bucureșteni, începutul anilor ’30 trebuie să fi fost un șoc civilizațional: obișnuiți cu viața în clădiri desfășurate pe orizontală, ei au fost nevoiți să se adapteze verticalei și vertijului. În contextul boom-ului petrolier de după criza economică, blockhaus-urile au apărut ca ciupercile după ploaie prin cartierele Bucureștiului, din centru pînă la periferie, de pe Brătianu pînă-n dispărutul Uranus sau pe actuala Șosea a Giurgiului. Mari în centru, mici spre margini, aceste clădiri începeau să dea un farmec unitar orașului. Astăzi, din păcate, jocul lor minimalist de linii și volume se năruie cu o viteză înspăimîntătoare sau este mutilat de anvelopări termice și vopseluri neinspirate.

În urmă cu aproape un an și jumătate, am ajuns, printr-o fericită împrejurare, să stau o lună în Katowice, capitala Sileziei poloneze, și am fost surprinsă să descopăr acolo un fascinant patrimoniu interbelic modernist. Și ei trecuseră printr-un boom economic în anii ’20 și în a doua jumătate a anilor ’30, datorat de data asta cărbunelui, care a dus la apariția unor imobile îndrăznețe. Tot plimbîndu mă prin cartierele orașului, văzînd cum există un ghid online al patrimoniului interbelic și cum, în general, clădirile se aflau într-o stare mult mai bună decît cele de la noi, mi s-a făcut rușine. Acasă, în București, ne batem joc de monumentele istorice moderniste, le vopsim strident și incult, le ascundem sub straturi de polistiren, le închidem balcoanele cu termopan (în Katowice nu am văzut nici măcar un balcon desfigurat astfel). Nu știu dacă ați prins vreodată scurtul răstimp în care blocul Scala este vizibil: vă spun sincer, nu cred că există spectacol mai trist decît fațada înnegrită de timp și coșcovită, străpunsă barbar de un complicat sistem de bare metalice, menit să susțină afișele publicitare.

În decursul inventarului realizat de ARCEN prin „Catalog București“ pentru viitorul orașului, m-am minunat și m-am îngrozit la aproape fiecare imobil modernist, văzîndu-i decăderea. Speranța mea ultimă în privința acestui patrimoniu este că inventarul va fi folosit în curînd de autorități și de cei care vor dori să-l restaureze și să-l reinventeze. E păcat să ne martizirăm neîncetat micile bijuterii moderniste interbelice. Horia Creangă scria la sfîrșitul anilor ’30: „Cel puțin, cînd e vorba de arta țărei noastre și de viitorul orașelor noastre, să nu se mai facă politică. Mai mult ca oricînd, în acest domeniu trebue o continuitate de vederi“, observații care se aplică încă perfect astăzi. Ca să aibă o șansă, o memorie, ne trebui o continuitate de vederi și de eforturi – sper ca aceasta să nu rămînă pe veci o „utopie a Bucureștilor“.   

Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.

Foto: Willy Pragher, 1937