Societate

Terminați-vă berile și după aceea vă rog să mergeți să consumați în altă parte!

Eu nu știu altă bucurie decît, ca-n popor, să zac cu pește-n gură și să rod de pe os gîndind la soartă și moarte. Cu usturoi și mămăligă.

A fost un tip care a avut de dat, despre care lumea credincioasă zice că s-a întrupat în dăruire. L-a luat lumea de nebun – așa se întîmplă întotdeauna –, omul și-a văzut de treabă și a dat tot ce avea de dat. Cîțiva au primit, majoritatea nu, încă. Tipul ăsta se numește Iisus, o să învie acuș, în cîteva zile. Eu, una, pot să primesc măcar o poveste frumoasă.

„Iubirea de aproape“ îmi era, cu o brutală evidenţă, dificilă, ba de-a dreptul imposibilă.

Ești matur la 12 ani și suferi de obsolescența obiectivă a fiecărei vîrste, sub paradoxul decalajului anticipat. Însuși faptul că te consideri „la zi“ e amenințat de reconfigurarea fluidă a gusturilor și de transformarea convulsivă a simbolurilor aferente.

În general, o viață începută cu statutul de copil abandonat de familie și lăsat în grija statului sau a organizațiilor nonguvernamentale nu este una care să-ți lase prea multă încredere în semeni, în umanitate, în noroc sau în solidaritate.

lictiseala devine, pur și simplu, un concept depășit. Iar principiul plăcerii nu-ți mai apare drept salvator.

Ideea că cineva, un lider mesianic, ne va aduce cu fața spre viitor este una eronată. Doar acumularea de ordin cultural și maturizarea noastră pot produce mișcări favorabile în zona civilizației.

De fiecare casetă mă leagă cîte o mică poveste. Îmi dau seama că relația dintre oameni și muzica pe care o ascultau era, din această perspectivă, una mai emoțională decît acum.

E vreme de post. Rețete de 6,80 lei maximum. Uite, de la maică-mea Maria și bunicile mele Elisabeta, rețetele mele favorite. Așa am crescut. La așteptări. Să se umfle bobul, tărîța în om.

O viață sub un singur semn e al dracului de nepotrivită.

În literatura de specialitate, bizantinistică și bizantinologie sînt sinonime perfecte, primul provenind din limba germană, cel de-al doilea din limba franceză, desemnînd disciplina istorică și filologică dedicată studierii Imperiului Bizantin.

Nu trebuie să ne uimească rostul acordat episodului de Dostoievski în Crimă și pedeapsă: de la aparent pasagera evocare în dialogul lui Raskolnikov cu Porfiri („Credeți și în învierea lui Lazăr?“) pînă la scena tulburătoare a lecturii Soniei și la finalul romanului, care lasă întredeschisă o fantă spre realitatea „nouă“ a renașterii spirituale

Îmi pare rău pentru domnul profesor de filozofie că trebuie să citească atît! Trebuia să îi spună cineva, înainte să se apuce de această meserie, că o să aibă o bibliografie cam stufoasă.

Mă uit la Friends cu plăcere și nostalgie.

Nu taximetriștii sau cîinii vagabonzi m-au supărat, ci șmecheria. Iar șmecheria este mama tuturor ostilităților.

„Viitorul nu se așteaptă așa cum aștepți un tren. Viitorul se pregătește“. România întreagă e obligată să devină urgent un imens șantier, altfel va fi deja prăbușită cînd, din păcate, ne va lovi iar periodicul val rău al istoriei.

Ce se întîmplă cu mine, de ce am devenit atît de sălbatică?

„Curăţaţi untişorul de eventualele fire de iarbă, îndepărtaţi rădăcinile şi spălaţi-l scurt sub jet de apă rece. Puneţi-l într-un castron. Presăraţi sare, Jeera Powder, seminţe coapte de Jeera şi Amchoor. Turnaţi uleiul. Amestecaţi temeinic şi serviţi imediat.“

Mi se rupe și de Dragnea, și de Iohannis, și de toată lumea. Am net aici, știu ce se întîmplă, o să mă duc la vot.

Există şi oameni care se retrag deliberat din agitaţia curentă pentru a se dedica „singurătăţii bune“.

A fi moderat, pe baza convingerii că extremismul compromite orice „cauză“, nu mai este izvorul bunului-simț, ci „dovada“ că nu ai opinii ferme, că o „scalzi“ lamentabil și te pretezi la dubioase ambiguități.

Ministerul Educației colcăie de incompetență, corupție și analfabetism. Cum am putea avea o „educație de bună calitate, la scară largă“, în condițiile în care școala românească a pierdut de mult bătălia cu sărăcia și furtul?

Cînd mergi pe stradă, Facebook-ul se deplasează odată cu tine.

I.D. Sîrbu: „Am fost, în 1947, cel mai tînăr conferenţiar universitar din ţară, ca în 1964, să ajung cel mai bătrîn vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.“

Sînt de ocolit cîrciumile turistice unde, inevitabil, totul este mai scump și ți se atrage atenția la final că bacșișul nu este inclusiv, obligîndu-te astfel să lași ceva în plus (un ospătar simpatic, de altfel, ne tot făcea cu ochiul și încerca să ne bage pe gît shot-uri de Becherovka, băutura lor „tradițională“).

Cică se subțiază sîngele îngroșat de atîta șorici. Mîncare umilă, uimită, o luptă. Știu cînd stăteam cu maică-mea la rupt codițe. Mă urzicam tot. Și cît adevăr e în cîntecul ăsta găsit pe net, cică versete populare din Ardeal: „Primăvara-i mama noastră, / Cresc urzîcile pe coastă, / Vin țîgani să le culeagă / Să le pună să le fiarbă. / Urzîca-i bucată noauă, / O mîncă domnii cu oauă.“

Înainte de prima operație, cînd încă nu se știa dacă nodulul era malign sau benign, doctorul i-a spus că s-au găsit totuși cîteva celule canceroase.

Băutul și mahmureala. Mahmureala și băutul. L-au însoțit cu retrageri și reveniri, cu absențe largi sau cu istovitoare prezențe pînă acum, la maturitatea trecută bine de treizeci; el, persoană decentă, funcțională și gînditoare. Primul pahar e mai greu. Are la capul patului, pe lîngă paharul cu apă

Toate aceste imperii au fost măturate după Primul Război Mondial: Reich-ul german, Rusia narodnicistă, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman turcizat.

Recent, spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitație cu obiecte care au aparținut sau au fost folosite de Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu este prima dată cînd mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici. Cum sînt, în fapt, valorificate de privați asemenea obiecte.

Ara Șeptilici e una dintre prozatoarele talentate ale generației nouăzeciștilor.

O tentație cu care te confrunți este aceea de a te crede Salvatorul, personajul providențial, cel „mandatat“ să construiască destine.

Trăind în România, sentimentul e că stau pe un pat al lui Procust.

„De unde naiba sînt atîtea femei? Trăim într-o epocă a matriarhatului!“, exclama el, apoi o întreba pe mama dacă n-ar fi cazul să-și ia o zi liberă, iar mama îi spunea că „nu se face“.

Nici iaurturi. Nici brînzeturi. Toate erau duble, și din lapte de la vacă, și din praf. Stăteam la ora 5 dimineața să iau lapte bătut, iaurt. Am crescut cu ele acre

Am trecut acum ceva timp pe lîngă amicii care frig cărnuri pe trotuarele Bucureștiului. Jur că am vrut să le cer un mic, dar m-a inhibat privirea aspră a unuia dintre grataragii, care a presupus (greșit) că mă deranjează activitatea lor prea în public.

Sîmbătă, 24 februarie (cînd acest text era deja predat), a început festivalul de conferinţe Humanitas „Despre lumea în care trăim“. Una e cea a lui Victor Ieronim Stoichiţă – „Călătorie în iconosferă“, urmată de un dialog cu Andrei Pleşu.

Revedeți definiția cuvîntului aferim: „bravo!“, „perfect!“ și „halal“ sau „Doamne ferește!“ N-am reușit să ne decidem…

Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrîna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi.

Mereu, la diversele teste psihologice pe care ni le dădeam, pe vremuri, între prieteni, exista o întrebare legată de pădure.

Urcușul spre mînăstire s-a dovedit a fi cam ca-n legenda Babei Dochia: cu cît înaintam, cu atît afară se întuneca și se stîr-nea un vînt destul de năprasnic, aducător de zăpadă. Cînd am ajuns sus, deja ningea și vîrful Mateiașului era, practic, în nori de zăpadă.