Societate

Adunarea în jurul ecranului-cutie de altădată, cînd televizorul era un soi de vatră, dar și de autoritate din care se auzeau voci ce se impuneau ascultate nu mai e o prioritate. Membrii familiilor tind să se adune fiecare strict cu computerul personal, în colțurile lor.

„Ignoranța clasei conducătoare românești a permis propagandei obsesive și mincinoase a sovieticilor să aibă cîștig de cauză și să răspîndească imaginea unei Basarabii sărace, prădată de moșierii de la București, chiar în timp ce milioane de țărani mureau de foame pe întinderile din Ucraina,

„Nu puteți dovedi nimic, dar e clar că noi sîntem, așa că aveți grijă“.

Un grup de tineri deținuți care nu sînt nici șmecheri, nici puternici învață să supraviețuiască într-un penitenciar românesc.

Dragă Anton, ai împlinit de curînd 70 de ani, e o vîrstă frumoasă, deși știu că te înspăimîntă. M-am tot gîndit să-ți fac un cadou care să te bucure, dar n-am reușit, n-am găsit vreunul care să te reprezinte.

E marfa furată de prin angrouri și lăsată din preț. Sînt vreo patru vînzători. Vînzătoare. Balaoacheșe. Au timp să facă tot soiul de circării. Să-i spună fiecăruia că e chior, că o are lungă ca leguma. În trei-patru minute am stat gură-cască și-am auzit de sluți, de orbi, de perna pe figura urîtei, de morți.

N-ai înțeles conceptul, bunico, și mă faci de rîs.

Vorbind despre interogaţia şi umilitatea căutărilor în dialog, pe de o parte, despre asumarea tensiunii, a contradicţiei, pe de altă parte, Emmanuel Macron nu propunea oare un stil neobişnuit astăzi, un fel de stil „spiritual“ atît politicului, cît şi Bisericii?

Ni se pare tot mai firesc și mai distractiv să încurajăm pe toate căile (inclusiv electorale) idiocrația cea mai robustă. Roadele acestei mentalități nu s-au lăsat așteptate: sînt deja pe piață, într-o abundență înfricoșătoare…

Tovarășul Valentin Popa, fost profesor și actual Aneta Spornic al Educației, a efectuat o „vizită de lucru“ în municipiul Deva, unde s-a întîlnit cu directorii și inspectorii școlari. I

Mi-e frică să nu se-ntîmple ca-n „Tinerețe fără bătrînețe“ și mereu decid să nu sun, să nu intru. Rămîn la visul absurd, à la Marele Gatsby, pe care-l tot clocesc în sinea mea: să am cîndva o sumă de bani atît de mare încît să răscumpăr casa cît ai zice pește.

„Mă simt în mare pericol şi teribil de nefericită”, mărturiseşte o femeie musulmană. Dar „nu sînt 17,5 milioane de rasişti în Marea Britanie”, pare că-i răspunde alt bărbat.

Doina Cornea repetă obsesiv: „Nu sînt o fiinţă curajoasă, sînt un om normal, îmi era foarte frică…“, „frica intrase în mine încă din ’49“ etc.

Aș întreba-o pe doamna Firea: ce legătură sinceră, profundă are, de fapt, cu Bucureștiul? De ce și-ar dori ea să facă din orașul ăsta maltratat de un regim comunist, de un cutremur devastator, de nepăsare și de „țăranii“ care caută aici doar un sat mai mare în care să-și arate mușchii a good place to live?

Cum, fratele meu, cartofi noi la 10 lei? Dar ce, cresc în copac? E normal să bagi preț mare la trufanda, dar este evident că acilea este vorba de psihologie: las’, bă, că prostul are bani, i-a mărit Guvernul pensia, salariul, îl arde pe vintre să halească o trufanda.

„Iancu, nu fă aia, nu fă ailaltă. Iancu, nu!“ Maică-sa seamănă picătură cu mama lui Mihnea și a lui Horia. Parcă are cearcănele mai adînci un pic. Sînt și tați prin jur și, clișeistic îndeajuns, par a fi mai relaxați. Unul a venit cu fiică sa, leit Pippi Șosețica

Nu! Nu este o glosă pe marginea fantazării ideologice a lui Francis Fukuyama. Istoria, în sensul comun de desfășurare reală a evenimentelor și interacțiune autentică a voințelor umane, nu numai că nu este integral accesibilă cunoașterii noastre, ea nu există, fiindcă cea mai neutră,

Istoria asumpționiștilor francezi, cuprinzînd deceniul românesc ca o tranziție fecundă dinspre apostolatul legat de strategiile misionare ale Romei pontificale în Orient, la Kadikoy, dar și în Bulgaria sau la Ierusalim, spre studiul academic al surselor istoriei bizantine la Paris, după 1947, este retrasată amplu și riguros de un volum coeditat de Marie-Hélène Blanchet și Ionuț-Alexandru Tudorie

Apartenența la „o anumită etnie“ (cam necreștinesc! – n.m., M.I.) nu le aduce minorilor o genă în plus (sau în minus), responsabilă cu discernămîntul și cu capacitatea de a se apăra în fața abuzatorilor. Și nici nu legitimizează un act sexual cu un copil de 10 ani.

Mă simțeam ca-n filmele în care greșești dimensiunea și te rătăcești într-una paralelă. Ca-n Big Fish-ul lui Tim Burton în care nimerești în orașul Spectre. De obicei, în asemenea filme, la un moment dat survine dezastrul: eroii sînt împiedicați de ceva sau de cineva să mai iasă din dimensiunea cea nouă

Ideea că eu sînt special și merit o pensie specială pentru că sînt primar, judecător sau parlamentar este o nebunie, o expresie profundă a pornirilor medievale de care sînt stăpîniți o bună parte dintre semenii noștri. Fără aceste beneficii speciale, mă întreb: cîți dintre politicienii de astăzi s-ar mai înghesui să candideze?!

Ești condiționat de elementul timp. Dacă locuiești la etajul al treilea, ai la dispoziție maximum douăzeci de secunde ca să faci poza.

„Personalizarea“ apartamentelor noastre identice s-a văzut cel mai bine prin anii ’80, cînd oraşele au fost luate cu asalt de oameni de la ţară care lucrau de-acum în fabrici şi uzine. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pentru toată viaţa la bloc, fără să renunţe însă la obiceiurile moştenite din bătrîni,

E mult deja de cînd mă înțeleg cu Mirel Bănică în privința roșiei. Originile și hermeneutica ei ne-au animat multe vremuri de alean. Recunosc însă m-a bucurat cu mult mai tare lupta comună pentru impunerea în atenția publică și cognitivă a guvidelui.

Cămășile din acest grup sînt întinse pe burți generoase. Nimeni nu are barbă, obrajii sînt prospăt ferchezuiți, cefele tunse din scurt. Pantofii făcuți cu cremă par incomozi. Doamnele sînt strălucitoare. Una dintre ele e ca un glob de discotecă

În fidelitatea lor faţă de un mort, femeile aleargă la mormînt şi sînt confruntate cu vidul lui, cu Cel care l-a părăsit, care n-a putut fi ţinut de moarte. Golul mormîntului e semnul unei Plenitudini care se manifestă interiorităţii lor primitoare.

Mitul scriitorului trăiește. Cînd te cufunzi într-un roman de Ian McEwan, simți că tipul ăsta, dat naibii, e într-adevăr peste condiția umană obișnuită. Înțelegi că, dincolo de maniera care l-a consacrat și independent de tehnicile narative menite să curbeze timpul

Virgil Ciulin, cel care povestește nonconformist istoria românilor, nu e lipsit de haz, inteligență, farmec. Tipul acesta de activitate a început-o ca vlogger pe You-Tube, unde a strîns numeroși fani. Ideea acestui tînăr, pasionat de istorie, vădit înzestrat pentru a comunica eficient cu spectatorii săi,

Oare cum vom reuși noi, o mînă de oameni, în această viață, să le explicăm copiilor cum să nu se exprime într-un limbaj de lemn, din moment ce însuși ministrul Educației le dă acest exemplu? Oare cum putem noi să le vorbim copiilor despre demnitate și democrație, din moment ce alți copii, asemeni lor, le arată noilor guvernanți „talentele“, iar orice directivă venită la școală poate să-i aducă în situația de a face tumbe și a spune poezii în fața doamnelor Dan și Dăncilă? Ce viitor mai au acești

De fapt, omul, în complexitatea și perversiunea lui, crede că tot ce zboară se mănîncă. Uite cazul căpșunilor. Nu există, dom’le, căpșuni acum. Nu vă mai prostiți la douăj’ de mii kilu’. Asta nu e primăvară. Căpșunile încep prin final de mai-iunie.

E normal să lovești animalul la mers, că așa se face. E normal să pui copii să facă tumbe pe asfaltul gol, că place lumii.

Metamorfozele hagiografice al Sfîntului Gheorghe pînă la limita expulzării din calendarul creștin în Occident ilustrează evanescența nevăzutelor. Papa Ghelasie îl pomenește deja ca fiind dintre acei martiri „al căror nume e pe bună dreptate respectat de oameni, dar ale căror fapte sînt cunoscute doar de Dumnezeu“.

În anii ’60 este redescoperit de indianistul Arion Roșu, pe atunci bibliotecar la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, care va publica în ’66, la Berlin, cel dintîi studiu despre opera de predecesor al lui Georgian.

Ar fi putut fi altfel? Sigur: o sărbătoare simplă, fără temenele și fără sulemeneli, fără figuri impuse și trupuri contorsionate. O petrecere cordială, firească, scutită de protocol „festiv”, de entuziasm factice, de „figuri impuse”. Emotivitatea nu trebuie neapărat să fie neinteligentă, soldățească, lingușitoare. În fond, și stilistica sărbătorii ține de educație. Dar despre ce educație (mai) vorbim? Și despre ce miniștri, despre ce guvernare, despre ce electorat?

Am surprins un cuplu șușotind de pe margine în spate și mi-am adus aminte de povestea mamei mele și a prietenei ei în drum spre Cîmpulung Muscel: mai toate mașinile care treceau pe lîngă ele le făceau semne și ele credeau că se întîmplă asta pentru că erau zburlite la păr.

În Numele trandafirului, Umberto Eco descrie un Edificiu, al cărui ultim nivel, al patrulea, interzis cu desăvîrşire neofiţilor, adăposteşte o bibliotecă vastă, poate cea mai amplă bibliotecă a creştinătăţii la momentul acţiunii romanului, rivalizînd cu magnificele biblioteci arabe din Tripoli şi Cairo.

„În spate, la madam Dinu“, am trăit experienţa primelor cozi, un timp mort despre care nu-mi amintesc nimic, decît începutul şi sfîrşitul, momentul în care te aşezai la coadă şi încercai să aproximezi după mulţimea din faţa ta cît va dura, şi acela cînd ajungeai în faţă

Chiloții, 7 lei, sînt purtați. Dar încă merg. Am 10 perechi. 70 de lei. Tricouri de zece ani încoace. 70 bucata. 20 de tricouri ori 70. 1400. Blugi. 20 de perechi ori 100? Da, 2000. Mănuși iarnă desperecheate și în pereche. 4 perechi ori 100. 400 de lei. Documente ale imperiului meu imobiliar dinaintea crizei. 300 foi ori 3 lei bucata. 900. Ce-ar mai fi? Cămăși. 40 de bucăți, diverse culori. 60 bucata. 2400. Umerașe plastic. 500 x 5? 2500. Caiete scrise de pe la reportaje, 10 bucăți x 900 = 9000

Improvizăm cu geniu. S-a stricat o clanță? Dă-o dracului, o sîrmă petrecută peste două cuie îndoite și e ca nouă, ce vă mai plîngeți atîta? Spitalul „nu are autorizație de securitate la incendiu“. Noi v-am anunțat, intrați dacă aveți curaj și vă internați.

Trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.

Gesturile eroice sînt admirabile. Dar, de obicei, ele ne apar situate departe, pe un cer al idealului, de unde ne impresio­nează cu exemplaritatea lor, cu caracterul lor „nepereche“, cu distanţa lor faţă de circumstanţele vieţii obişnuite. E uimitor cînd un asemenea act se întîmplă în imediat, într-un supermarket, cînd media îl anunţă la jurnalul de ştiri.