Vremea Noilor Paşoptişti

Clopotul Reîntregirii bate într-o dungă în Anul Centenar, vestind primejdiile ce încolțesc România – de la șubrezenia interioară la agresivitatea externă. E timpul ieșirii din logica meschină a derizoriului politicianist. Sîntem obligați să facem din 2018 anul relansării energiilor naționale. E vremea Noilor Pașoptiști – a patrioților idealiști, competenți și onești! 

Sîntem țara din UE cu cea mai mare inegalitate între bogați și săraci. Avem cei mai puțini kilometri de autostradă raportat la numărul de locuitori. Regiunile românești sînt între ultimele în clasamentul competitivității din UE, stabilit de Comisia Europeană. Iată indicatori care, alături de starea gravă din spitale și din educație, precum și de eșecurile în atragerea de investiții străine și fonduri europene, ar trebui să le dea insomnii decidenților noștri.

La 190 de ani de cînd descoperea Dinicu Golescu, în însemnările sale de călătorie, înapoierea Țării Românești față de civilizația europeană, faliile constatate își păstrează sumbra actualitate: între popor și conducători, între o parte și alta a Carpaților ori între administrația apuseană, aflată în folosul cetățeanului, și cea orientală, care-l calcă în picioare.

O sută de ani mai tîrziu, la ocuparea Capitalei, Octavian Goga scria: „Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșată de meningită morală“.

Și totuși, la fiecare cumpănă decisivă a celor două secole precedente, românii au știut să facă efortul pînă la sacrificiu și alegerile necesare ridicării deasupra valurilor istoriei.

Ascensiunea burgheziei naționale, după eliberarea comerțului Principatelor de sub monopolul turcesc (prin Tratatul de la Adrianopol din 1829), a însemnat intrarea românilor deopotrivă în circuitul economic și cultural-ideologic european. Generația pașoptistă, formată în spiritul Sorbonei anilor 1830 și forjată în conspirațiile și acțiunile revoluționare ale anilor 1840, s-a ridicat, prin curaj, viziune și tenacitate, la înălțimea șansei istorice care s-a ivit odată cu reconfigurarea, la sfîrșitul Războiului Crimeei (1856), a raporturilor de forțe în Europa.

Îndrăzneala și iscusința politicii faptului împlinit, la 5 și 24 ianuarie, prin dubla alegere a lui Cuza, a creat premisele Independenței (1877) și ale Unirii (1918) – ani de grație în care românii au știut să iasă învingători din ciocnirile ori înlănțuirile de interese ale marilor puteri.

Nici Unirea Principatelor, nici Marea Unire nu ni le-a făcut nimeni cadou – chiar dacă sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea, respectiv a lui Clemenceau a contat în balanța istoriei. Celor care le reproșau spiritul de imitație revoluționarilor de la ’48, Nicolae Bălcescu le-a dat un răspuns ce caracterizează fiecare dintre aceste momente astrale care au configurat România modernă și unificată: „Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor“.

Unul dintre primele sacrificii la temelia renașterii românești a fost al lui Bălcescu însuși, răpus la 33 de ani de tuberculoza de care se îmbolnăvise în închisorile unde a ispășit participarea, la numai 21 de ani, la conjurația republicană condusă de Dimitrie Filipescu, în 1840. Fiecare moment de bărbăție al istoriei făuririi României Mari a însemnat, apoi, grele jertfe de sînge: în Războiul de Independență au pierit 4300 de ostași, iar în Războiul de Întregire peste 300.000 de militari și cel puțin tot atîția civili.

Exilul pașoptiștilor, după înfrîngerea revoluțiilor românești, a însemnat ani de intens și eficient lobby românesc pe lîngă cancelariile apusene. Rodul acestor demersuri a fost recunoașterea aceluiași domn al Moldovei și al Țării Românești de către Conferința de la Paris a celor șapte puteri garante, la 1 aprilie 1859.

Peste mai bine de o jumătate de veac, înainte să fie consfințită la Versailles și Trianon, România Mare s-a plămădit în tranșee și a fost plebiscitată la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, prin vocea celor 1228 de delegați și a peste 100.000 de participanți. Iar eforturile prim-miniștrilor Ion I.C. Brătianu și Al. Vaida-Voevod, la Conferința de Pace de la Paris, pentru obținerea recunoașterii Marii Uniri constituie, de asemenea, un model de acțiune diplomatică extrem de actual.

„Prin succesul lui 1 Decembrie 1918, românii trebuie să înţeleagă că nici în «gena românească», nici în «psihologia poporului român», nici în geografia sau religia lui nu este înscrisă vreo fatalitate a eşecului şi a înfrîngerii“, se arată într-un mesaj recent al Academiei Române. „1 Decembrie 1918 este semnul explicit al faptului că pentru eşcurile de astăzi nu putem da vina decît pe noi înşine. Centenarul ne reaminteşte, intempestiv, că nu avem, în realitate, nici o scuză“, se arată în apelul Academiei Române, care cere clasei politice românești „să fie la înălţimea misiunii sale“.

Centenarul e momentul de bilanț. De privit înapoi și înainte. Vom ști să-l prefacem într-un moment de răscruce?

E momentul analizei oneste a eșecului parțial al actului de la 1918. Nu avem partea noastră de vină pentru prăbușirea de la 1940? A fost perioada interbelică o șansă irosită?

E, totodată, cazul, la 11 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, să judecăm la rece startul european ratat. Acceptarea diagnosticului ar fi un prim pas spre ieșirea din negare. Pentru că România decidenților refuză să accepte realitatea în care se zbat majoritatea românilor: viața de zi cu zi contrazice statistica și triumfalismul macro-economic.

Nu cumva regăsim, în interbelic și azi, aceeași prăpastie între clasa politică, tot mai izolată în opulentul circuit închis al corupției și incompetenței servile, și masele populare, disprețuite și batjocorite? Cît de sănătoasă era democrația românească atunci cînd s a prăbușit sub asaltul totalitarismelor? E o întrebare vitală azi.

România întreagă e obligată să devină urgent un imens șantier, altfel va fi deja prăbușită cînd, din păcate, ne va lovi iar periodicul val rău al istoriei.

„Viitorul nu se așteaptă așa cum aștepți un tren. Viitorul se pregătește“, avertiza un scriitor francez, Georges Bernanos.

Sîntem obligați să facem din 2018 anul relansării energiilor naționale. Nu chermeze centenare, nu circ populist, nu crize care să vulnerabilizeze democrația și statul – ci munca și seriozitatea necesare vieții decente la noi acasă. E vremea Noilor Pașoptiști – a patrioților idealiști, competenți și onești!