Rădiţa, un copil din 80.000 ai căror părinţi sînt plecaţi la muncă peste hotare

Se vorbește mult, zilele acestea, despre românii plecați din țară. Sîntem, după cele mai recente statistici ale Organizației Națiunilor Unite, pe locul doi, după Siria, în privința numărului de emigranți. Conform raportului publicat de organizația „Salvați copiii“, la sfîrșitul anului 2012 erau aproape 80.000 de copii cu părinți plecați la muncă în strănătate. Dintre aceștia, 41% complet lipsiți de grija părintească. Cifre grele, care ar trebui să pună statul român pe gînduri. Pentru fiecare copil dintre cei amintiți mai sus, copilăria se transformă într-o povară. Într-o istorie tristă.

Despre o astfel de istorie, descrisă cu multă înțelepciune și har, este vorba și în cartea lui Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu: este povestea Rădiței, un copil de 8 ani, crescut de bunici, fiindcă mama pleacă în Italia să muncească. Pleacă fiindcă în casă lipsurile, sărăcia par a fi sursa tuturor nefericirilor, iar banii la care visează par minunea salvatoare.

Cartea este plină de detalii semnificative, tulburătoare, ale transformărilor prin care trece sufletul unui copil părăsit de mamă. Dintre toate, trei mi se par cele mai impresionante:

1) Însăși metafora din titlu: Fetița care se juca de-a Dumnezeu. Jocul imaginar preferat al Rădiței era acela de a se urca pe bloc și de a-și imagina că oamenii care îi trec prin fața ochilor se comportă după regulile născute în gîndurile ei: „Cu toții ascultau de ea fără să crîcnească. De fapt, chiar ăsta era jocul, asta trebuiau să facă, iar ea, la rîndul ei, știa că nu le poate cere orice. Degeaba le-ar fi poruncit să se arunce în fața mașinii sau să lase portmoneul pe bancă, asta nu ar fi făcut-o. Nici ea nu trebuia să exagereze. Dacă le cerea să facă un rău cuiva, n-ar fi ascultat-o. Dar ea nu voia decît binele, fiindcă așa o învățaseră mama și Buna. Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nici o putere.“ Din momentul în care părinții pleacă, în viața copiilor apar neprevăzutul, arbitrarul. Ceea ce ruinează orice șansă de a răspunde nevoilor de bază ale oricărui copil: siguranță, protecție, predictibilitate. Or, iluzia Rădiței că oamenii, viața ar putea decurge după regulile ivite din puțina ei experiență de viață se naște tocmai din spaima pe care o lasă în urmă plecarea mamei. Spaima de necunoscut. Frica de un mîine pe care nu îl știe. Și căruia încearcă să îi dea un rost, un sens atît cît știe, atît cît poate.

2) Momentul în care fetița își dă seama că, de fapt, e singura, din familia rămasă în țară, care își mai dorește ca mama să se întoarcă, oricare ar fi prețul: „Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gînd. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu voia să își ducă la bun sfîrșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna să-și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, să-i simtă mirosul și să se gîdile amîndouă pînă se îneacă de rîs.“ Copiii au nevoie de puțin pentru a fi fericiți. Dar emigrantul se teme că „puținul“ e prea puțin… Și ia asupra sa povara plecării „afară“, povară pe care, fără să se gîndească, o lasă și pe umerii firavi ai celor mici de-acasă: pleacă pentru un viitor mai bogat al copiilor, lăsînd în urmă un prezent sărac în protecție și siguranță. Pleacă crezînd că cei rămași acasă se vor obișnui cu absența lui, că vor pune în curînd mai mult preț pe cadourile primite decît pe prezența afectivă.

3) Momentul în care Rădiței i se face milă de propria mamă: „Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrîna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi. Mama să spele vase și Bunu să cumpere var și ciment. Vocea ei umedă și obosită să tot mintă, da, iubita, vin. Să uite limba și să vorbească cu mîinile.“ Cu alte cuvinte, asistăm la o maturizare prematură: un copil poartă de grijă mamei sale, uită de propriile dorințe, de propriile tristeți, gîndindu-se la ce e drept și bine pentru părintele său.

Nu avem decît să înmulțim cu 80.000 această istorisire ca să înțelegem cît necaz se ascunde în cifrele copilăriei din România. Și, mai ales, cît este de important să cerem răspicat statului un semn de responsabilitate tradus în asistenți sociali bine pregătiți și bine plătiți, în investiții care pot aduce locuri de muncă și educație rezonabilă, în spitale și servicii de protecție socială. Altfel, ne purtăm ca și cum copiii n ar fi cetățeni cu drepturi depline ai acestei țări. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia