Nevroza creatoare?
În viziunea lui Freud, creațiile unui artist sînt expresia unui conflict nevrotic nerezolvat, de obicei de natură sexuală. Freud încearcă să elimine astfel misterul din jurul inspirației artistice și să concedieze orice instanță spirituală – Muză, divinitate – care ar contribui la fenomenul creației. Arta devine un simplu mecanism de apărare față de efectele neplăcute ale nevrozei și un mod acceptabil social de a transpune energia rezultată din propria obsesie sau anxietate. Sursa primară a inspirației este, pentru -Freud, libidoul, a cărui energie e sublimată în interpretări complexe, ajustate la cultura în care a evoluat artistul.
Ar rezulta de aici, la limită, că efectul unei terapii psihanalitice ar fi nu numai vindecarea de nevroză, prin identificarea sursei primare a emoției negative, de obicei în copilăria timpurie, ci și suprimarea inspirației artistice. Să fie oare așa?
De curînd am citit romanul lui Arthur Koestler Arrival and Departure (Sosire și plecare), publicat pentru prima oară în 1943. Eroul romanului, un tînăr partizan comunist de origine burgheză, rezistă eroic torturilor după ce este arestat și anchetat de poliția politică fascistă, fără a divulga nimic. Este totuși eliberat și ajunge într-o țară neutră (Neutralia), care e un loc intermediar – aici oamenii soseau din Europa dominată de fascism și plecau în alte direcții, de multe ori în exil în America. Intenția lui fermă este să se întoarcă în Europa și să continue să lupte împotriva fascismului. Cade însă bolnav și nu își mai poate folosi un picior. Atunci este psihanalizat în manieră freudiană de o prietenă și o compatrioată care împărțea cu el un apartament. Psihanalista reușește să-l „vindece“ și, în urma terapiei, își schimbă planurile și decide să emigreze în America, unde se afla și iubita lui, pe care o cunoscuse în Neutralia și care plecase deja către noua patrie. În final, își urmează totuși datoria de a merge să lupte în Europa, se înțelege că tot împotriva fascismului. Așadar, personajul lui Koestler este „vindecat“ clinic, dar terapia nu îl poate „amputa“ de o rebeliune și o chemare mai înaltă. Oare nu la fel se poate întîmpla și cu un poet sau un artist rebel? Practic, din teza freudiană s-ar deduce că orice „vindecare“ de o nevroză elimină și resortul de a te angaja într-o acțiune rebelă (artistică, socială etc.). Dar dacă motivația mai înaltă a eroului, artistului sau poetului persistă și în urma terapiei, fără a depinde efectiv de oscilații psihice sau impulsuri libidinale?
Forța unui artist revoltat ar putea să rezide mai curînd într-o rebeliune față de convenții sau moduri obișnuite de a descrie realitățile, dublată de încrederea că poate capta mai fidel prin artă miezul lor incandescent – real sau imaginar. Din furia în fața încremenirii în convenții de exprimare plate se poate naște, de pildă, opera unui Hieronymus Bosch (un eretic și un rebel oficial), care dă un chip artistic, spiritualizat și dinamic chiar și hidoșeniei pure. Altfel, există cu siguranță destui nevrozați care nu produc opere de artă… La fel cum există și artiști care nu sînt rebeli – dar sînt oare cu toții nevrozați?
De unde vine totuși pasiunea unor artiști de a vedea ceva ieșit din comun, miraculos aproape, țîșnind din banalitate? Am văzut că un asemenea artist se revoltă în fața unui limbaj care „aplatizează“ lumea. Dar energia lui provine de multe ori dintr-o dorință de „expansiune“ a propriului sine, care nu e neapărat de natură obsesională – dintr-o sete de a „traduce“ lumea diferit, prin limbaje sau simboluri neconvenționale. Pornind desigur de la o viziune, chiar dacă incompletă, fracturată, confuză. Dar e o viziune vie pentru el, așa cum propria lui viață i se pare mai vie decît a altora și propria moarte mai ireală sau improbabilă. Impulsul care stă la baza acestei expansiuni a viziunii sale nu are neapărat o natură libidinală – așa cum e facil să îl numești pur și simplu narcisism. Există și o „rebeliune a spiritului“ pe care -Freud și epigonii săi par să o omită sau să o oblitereze.
Dar aici s-ar cuveni adăugate niște nuanțe. Nu orice spirit rebel este și un rebel al spiritului. Un rebel al spiritului este cineva care se eliberează mai întîi de relațiile false cu oamenii, cu natura sau cu artefactele din jur, pentru a renaște pe un „tărîm mai viu al experienței umane“. De multe ori asta presupune și renunțarea la fraternități care produc înregimentări – chiar și fraternitățile revoluționare perpetuează niște clișee.
Artistul e totuși, prin excelență, cineva care nu se refuză pe sine celorlalți. Dimpotrivă, dacă e autentic, el se dăruiește celorlalți. Cu modul său unic de a vedea lumea, cu individuația sa. Dăruirea de sine e ironică în cazul artistului renegat, care se străduiește, prin arta sa, să cunoască o lume care nu îl acceptă. Dar este artistul obsedat de o „respingere“ din partea lumii un nevrotic care se sforțează să cucerească lumea, din cauza unui complex psihanalizabil? Artistul renegat poate fi chinuit, exaltat, straniu – dar și el are de jerfit o ofrandă mai înaltă. Sigur că „vitalitatea artistică“ e uneori hrănită de libido, ca de un combustibil. Dar individuația artistului, revolta lui creatoare și dăruirea de sine pornesc de obicei de la ceva mai misterios. În ce îi privește pe artiștii anonimi – street artists, pictori murali ocazionali, artiști incognito –, ei contestă, bineînțeles, mitul romantic al geniului artistic individual. Dar uneori și „fluxul“ artistic anonim se naște dintr-o rebeliune a spiritului, chiar dacă identitățile sînt undercover. Nici teza lui Freud, nici teoriile sociologice ale identității nu pot să oblitereze acest fenomen.
Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
