Kitsch-ul în spațiul public
Kitsch-ul, fie el la nivel urban sau arhitectural, e un domeniu de expresie atît de vast, cu numeroase cauze, dar și cu mai multe efecte – la nivel vizual, desigur – căci efectul global îl cunoaștem cu toții, și anume dezgustul, ca mai apoi să intervină acceptarea forțată. De ce? Cum justifică majoritatea această acceptare forțată? Prin dreptul oferit de a interveni, în special, în propria curte, nimic nou, nu-i așa? Cred că sîntem conștienți cu toții că expresia fațadei proprietății private sau amenajarea spațiului neconstruit chiar din propria curte contribuie la marele costum al orașului. Evident că nu orice piesă din costum este prețioasă, dar fiecare joacă un rol în conturarea aspectului general. Orașul este un mozaic care captează atenția în special datorită zonelor luminoase sau celor neobișnuite care produc efecte cromatice prin alăturarea culorilor pure. Astfel, susțin cu tărie de la început că nu putem vorbi despre -kitsch în afara unui context. „Ceea ce pare normal într un context este exotic și extravagant în altul“, menționa Florentina Badea (Arhitext Design, nr. 10/1997) în descrierea imaginii pavilionului regal din Brighton.
Invazia kitsch-ului a fost resimțită imediat după eliberarea de sub regimul socialist, dar cu toate că au trecut aproape trei decenii, se pare că perioada de tranziție nu s-a încheiat.
Fără a putea, cu siguranță, să cuprind totul, am să mă concentrez pe lucrurile ce au luat amploare în cadrul orașului și sînt percepute drept modele sau cel puțin referințe pentru noile intervenții. Kitsch-ul s-a strecurat rapid în modul de afirmare a expresiei arhitecturale în rîndul noilor pături sociale, care începeau să se individualizeze printr-o manieră unică, nu prin ceva simplu și inovator, ci printr-o asociere de cópii îmbinate dezordonat, introducînd o sumedenie de forme din zone de influență complet diferite. Una din cauze ar fi analiza superficială a așezărilor urbane pe care le vizităm la pas sau cu ajutorul Internetului, de unde ne inspirăm, uitînd cu totul mediul în care construim și care sînt caracteristicile contextului autohton. Nu vorbim aici de necesitatea absolută a creării unei arhitecturi contextualiste sau a uneia mimetice fără a avea o poziție critică, dar locul în sine ne provoacă la un dialog cu vecinătatea. Poziția autistă evocatoare a individualității, a aroganței într-o oarecare măsură, tocmai prin necomunicare, se poate traduce prin kitsch, la o scară mai mare, nu neapărat vorbind despre obiect. Mai degrabă inserția obiectului arhitectural într-un anumit mediu liniștit, construit pe baza unei anumite logici, devine un element al kitsch-ului, tocmai pentru că nu sînt respectate particularitățile zonei – regulile nescrise, dar sesizabile.
Contextul pune în evidență obiectul, împingîndu-l în față, dar tot contextul îl va insera în monotonia gri cu ajutorul noțiunii de timp. Poate răbdarea e cea mai prețioasă virtute, numai că, în acest caz, contextul va fi unul distrus din ce în ce mai mult, pentru că o clădire agresivă din punct de vedere vizual și cultural va coborî în ierarhia kitsch-ului pentru ca alta să îi ia locul.
Kitsch-ul e inofensiv cînd se exprimă fățiș, cu luminițe, mult sclipici și face zgomot. Aici trimiterile sînt mereu directe și neinterpretate, dorindu-se ca printr-o singură privire să spună totul. Devine însă o problemă cînd se camuflează în arhitectura clădirilor care nu au ajuns la un grotesc absolut, dar care devin modele, urmînd ca răul la o scară mai mare să se poată propaga.
Într-o discuție recentă aflu că un cuplu tînăr, proaspăt instalat într-un apartament bine organizat spațial, într-un imobil nou construit, a optat pentru închiderea terasei, ca foarte curînd să realizeze greșeala făcută. (Nu îi ajuta deloc acest lucru, loc de depozitare aveau destul, iar living-ul, în directă legătură cu terasa, este acum întunecos și slab aerisit.) Trag o singură concluzie: românului îi place să facă ceva cu mîna lui, bun sau rău, dar să fie ceva făcut de el. La noi, lipsa acțiunii nu e privită niciodată ca un lucru bun, de aceea sîntem furați de orice lucru exprimat – „măcar s-a intervenit cumva“.
Potrivit acestui mod de gîndire, în-tîlnim tot mai des mici intervenții care i au făcut pe locuitori să-și apropie locul, construcția. Am putea vorbi aici de un -kitsch vernacular cu care sîntem obișnuiți pentru că acest instinct de a acționa există a priori în noi. Închiderea balcoanelor, închiderea scărilor exterioare, modernizarea intrării, schimbarea gardurilor, vopsirea caselor, apariția pergolelor, decorarea grădinii cu diferite figurine viu colorate, schimbarea tîmplăriei, apariția unei camere sau unei anexe, toate acestea sînt aspecte ce nu pot fi controlate, iar multe dintre ele oferă o notă pitorească. De multe ori, îmi amintesc de rigiditatea orașelor riguros întreținute în care o minoră inserție nepotrivită mă deranja, în comparație cu orașele românești care sînt mai degajate, mai poetice, chiar mai ludice. Sîntem îngăduitori și primim îngăduință.
În legătură cu arhitectura veche, construită pînă în a doua jumătate a secolului XX, majoritatea decorației și proporția golurilor ferestrelor, dar și a întregului obiect arhitectural trimitea la simboluri, cunoscute de omul de ieri. Dar omul de azi se află într-o ipostază nesinceră de a sfărîma toate elementele decorative. Astfel, atașează profiluri din polistiren în locul celor inițiale, neavînd prea multe în comun cu cele preexistente reabilitării. Omul de azi devine fascinat de lipsa de limite, de faptul că poate face orice, oricînd, oriunde.
Dorința tuturor promotorilor de kitsch este de a epata, de a se afirma pe sine într-un mod ostentativ, de a atrage atenția, strigînd „Uită-te la mine“, crezînd că extravaganța le va aduce notorietate. Ultima frază mă face să mă gîndesc numai la încărcatele elevații ale cazinourilor.
Un aspect al arhitecturii vechi trebuie menționat. Multe construcții ridicate în stil eclectic, atît ale celor înstăriți, cît și ale celor cu venituri modeste, cu precădere, erau ultraornamentate, fără vreun fundament teoretic sau simbolic, ci pur decorativ. Ceea ce intervine în spațiu ca ceva nou, poate chiar kitsch, utilizînd din abundență o manieră nouă, constructivă, decorativă, tehnologică, în timp se atenuează și ajunge să placă, considerîndu-se un strat al memoriei. Aviz nostalgicilor – hai să adoptăm o poziție critică și față de trecut, nu doar față de prezent!
Revin la practici recente, cum ar fi termoizolarea tuturor clădirilor existente conform necesității de economisire a surselor neregenerabile, vizînd astfel întreaga populație. Aici se întîmplă o chestiune foarte simplă. Este necesară termoizolarea construcțiilor, iar persoanele implicate au ales metoda cea mai simplă și cea mai ieftină – placarea cu polistiren a fațadelor, uitînd complet ce se află dedesubt, și vopsirea în culori cît mai vii a fațadelor. În acest mod sîntem invadați de imense paralelipipede colorate cu care începem să ne obișnuim și să le purtăm în noi.
Dacă pînă acum am discutat doar despre metode de intervenție pe clădiri mai vechi, nu trebuie să uităm și de apariția kitsch-ului odată cu edificiile înălțate în perioada contemporană. Se poate observa mai bine absența limitelor, atît din punct de vedere urbanistic, cît și din punct de vedere arhitectural. Ne aflăm pe tărîmul încercărilor, al combinațiilor stilistice între -high tech și tradițional, între forme organice și structuri rigide fine, între soluții eco și performanța sticlei, între efortul minim produs și profitul maxim cîștigat, între tîrgurile cu ocazia sărbătorilor și toaletarea arborilor, între lucruri sezoniere și permanente.
Cu siguranță, acest concept nu trebuie abandonat în studiul urban, dar nu poate fi nici condamnat. Noțiunea de gust are un rol decisiv în a plasa diferitele acțiuni ca fiind sau nu moduri de manifestare ale kitsch-ului în spațiul public.
Andreea Nicuț este studentă în anul VI la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ și este membră a Asociației Române pentru Educație Cultură și Normalitate – ARCEN.
Foto: Ema Cojocaru
