Societate

Viaţa pare atît de simplă în satul acela mic din inima secuimii! Biserica. Şcoala. Căminul cultural. Şi cercul se închide. Biserica e mică şi albă. Domină satul de pe un deal ca o spinare de animal obosit de muncă. Mă ridic pe vîrfuri, pun mîna streaşină la ochi şi mă uit pe geamul pătrăţos. Înăuntru – rînduri goale de bănci, o pianină şi steagul Ungariei arborat într-un colţ. Cînd e slujbă, cel puţin jumătate dintre cei 100 de locuitori ai satului îşi ocupă tăcuţi locul în băncile bisericii. E

De la o vreme aud des, în stînga şi-n dreapta, că ne-am afla într-un moment al istoriei noastre comparabil cu lunile prerevoluţionare ale lui 1989.  Ideea nu pleacă din mediul celor intraţi în sevraj după bostanul prăjit de pe stadioane şi nici dinspre frizerii care-ţi fac conversaţie în schimbul unui şperţ. Această aserţiune – axiomă, spun unii – pleacă de la analişti ai tainelor societăţii, de la comentatori ai străfundului nostru psihologic.

Se spune că limbuţia n-a omorît pe nimeni, oricît de mult s-ar vorbi, de des, de tare, de agresiv, de vulgar. „Praful şi pulberea să se aleagă de tine, şi de neamul tău. De nimic nu eşti bun, doar aşa să zic şi eu că-s măritată. Mai bine n-aş fi fost. Unde, te-am găsit, dracu’ ştie, că uite ce poamă eşti.

În lumea celor mici, nu de puţine ori, am tăcut, am ascultat şi am băgat la cap. Ce? Lecţiile pe care mi le-au servit copiii. Temele abordate de ei au fost dintre cele mai diverse, despre lume şi viaţă, tratate cu înţelepciune şi umor, aşa cum rareori oamenii mari pot să o facă. Iată cîteva dintre ele şi explicaţiile aferente:

Oriunde ajungi prin lume, dacă te afli prima oară, sau, pur şi simplu, te „abandonezi“ în ipostaza de turist inocent, te aşteaptă programe şi tururi „special concepute pentru tine“. La hotelul la care tragi se află expuse, la recepţie, o grămadă de pliante frumos colorate cu asemenea oferte: oraşul străbătut pe uscat, cu autobuzul sau trăsura; pe apă, cu vaporaşul sau şalupa; tur eventual urmat de o cină „romantică“ sau „specifică“; tur muzical, cultural, comercial, horror…

American de la distanţă  Aveţi idee cam cum se petrece un proces de judecată în Bulgaria? Ungaria? Grecia? Puţin probabil dacă nu sînteţi jurnalist specializat în probleme de justiţie cu respiraţie europeană. Sau măcar un jurnalist care s-a ocupat de subiect.

Este simplu: numai cine nu are gîndul la carte nu trece clasa. Îndeosebi romii au această problemă. Sînt nevoiaşi, nu au timp de şcoală, şi cum şcoala e pe termen lung – pe viaţă cum se spune – ei nu au chef să stea locului nici opt clase.

Anuala de Arhitectură Bucureşti a fost anul acesta organizată de Emil Ivănescu, noul vicepreşedinte al OAR-Bucureşti. Schimbarea de echipă a dus şi la o schimbare de atitudine a expoziţiei care, în toiul crizei, a putut să ne pară mai animată, centrată pe o mulţime de evenimente colaterale expoziţiei propriu-zise, care a fost decentă. Nu sînt multe de spus despre arhitectura prezentată la Anuală.

Pe 11 aprilie 1855, într-o zi de miercuri, baronul François-Adolphe de Bourqueney, ambasadorul Franţei la Viena, oferea un dineu diplomatic pentru 48 de persoane, servit à la russe, par quatre (cîte două perechi de feluri aduse concomitent la masă), sub conducerea unui maître d’hôtel pe nume Clavel, cu următorul meniu:

Brandul de ţară. Vast şantier. De ani buni, cam fiecare ministru al turismului a pus cîte o cărămidă la această construcţie. Şi fiecare a pus piatra unde a vrut, cum a vrut. S-a mizat cînd pe Dracula, cînd pe mînăstirile din Bucovina, cînd pe peisajele montane, cînd pe atracţiile litoralului.

Chiar dacă presa e în criză, chiar dacă – se spune – cultura scrisă ar fi pe moarte, încă mai există oameni dispuşi să (se) investească în susţinerea unei publicaţii literare. La Satu Mare a apărut revista Poesis Internaţional, o revistă trimestrială dedicată poeziei şi actualităţii culturale cu deschidere regională şi europeană.

Auzim îndemnul acesta mai tot timpul: „Nu-ţi place ce vezi la televizor? Eşti liber să schimbi canalul!“. Sau, încă şi mai mult: „Eşti stăpînul telecomenzii! Exercită-ţi puterea!“. Prin urmare, ni se transmite mesajul că sîntem liberi, ba chiar că sîntem stăpîni. De ce oare ni se spune asta cu atîta insistenţă?

La o gură de metrou, printre tarabe colorate, ziare lucioase şi chioşcuri cu sucuri carbogazoase şi ţigări slim, stă o femeie cu un coş de nuiele. În coş sînt cîteva obiecte de lemn, dintre cele pe care le folosim aproape zilnic prin bucătărie. Toate sînt făcute de bărbatu-său şi femeia le „dă“ ieftin, pentru că nu le consideră a fi „cine ştie ce“.

Deshumarea pripită a soţilor Ceauşescu – reparată printr-o reînhumare tot grăbită – a pus naţia pe jar şi a dat naştere unui teribil taifun mediatic în paharul de şampanie ieftină ce însoţeşte obişnuita noastră beţie de cuvinte. Văd aici o victorie a deshumatului: la peste 20 de ani de la moartea-i, N. Ceauşescu a dat iarăşi breaking news televiziunilor şi a blocat, în ţară, orice altă dezbatere.

În trecutele vremuri, adică aşa, pe la 1800, doftorul nu ocupa un loc important printre români. Psihologul sau psihiatrul nu se inventaseră, aşa că melanholia, ipohondria, sminteala îşi găsesc leacul la Malamuci sau la Sărindar.

Nenumăratele site-uri adresate părinţilor au toate şansele să-şi atingă scopul, acela de a oferi răspunsuri la multele întrebări care apar odată cu naşterea copiilor: au colaboratori psihologi, pedagogi sau medici, informaţii despre instituţiile la care pot apela atunci cînd priceperea sau căutările lor n-au dat rezultate, poveşti sau poezii pentru cei mici, forumuri animate de curiozităţi, nelinişti, îngrijorări, succese, împliniri, toate culese din „viaţa grea de părinte“. Unul dintre aceste s

Sintagma „singur între patru pereţi“ e reprezentată grafic de un punct de cerneală albastră între alte patru asemenea. E de găsit tatuat pe mînă, între opozabilul şi indexul unei persoane care, de regulă, a fost la închisoare. Îl are şi nea Petrică, vecinul meu, deşi nu sînt convinsă că a făcut măcar un minut de puşcărie. Dar se ia. Veţi fi văzut, poate, prin cartiere, puştani abia ieşiţi din copilărie cu o roză a vînturilor sau o busolă pe umăr. (Reprezentări, printre altele, ale tînjirii după

Dintre serialele cu doctori am scris deja, cu admiraţie, despre House M.D. (2004). House, îndelung comentat, a fost asemănat cu Sherlock Holmes în abilitatea sa genială de a rezolva cazuri imposibile. De asemenea, refuzul său de a interacţiona afectiv cu oricare dintre personaje, pus pe seama piciorului dureros, face din el un exemplu extrem al masculinităţii „feroce“: un lonely ranger mizantrop şi fără dorinţă de schimbare.

Sîntem atinşi cu toţii de banda lui Floricică, un cap mafiot deosebit de temut. Floricică este un ţigan trimis acasă din Italia, a venit dumnealui cu avion special plătit de statul italian, şi acum ne fură tot ce avem. Şi poliţia nu face nimic, nimic. Este o stare de agitaţie împotriva acestui bandit.

Unul dintre clişeele pe care le-am asimilat atît de mult încît sîntem gata să le spunem oricînd pe nerăsuflate este acela că lumea creştin-ortodoxă a fost întotdeauna tolerantă şi lipsită de persecuţii religioase. Printre dovezile care infirmă această teorie se numără existenţa staroverilor – ruşi ortodocşi de rit vechi – răspîndiţi în mai toate statele vecine Rusiei, din ţările baltice în sud-estul României.

Mefienţa faţă de bucătăria chinezească e, cel mai adesea, sinonimă cu suspiciunea că orice fel de mîncare cu carne ar putea conţine cîine. De unde şi reproşul, băşcălios sau militant-ecologist, că amatorii de chinezării sînt „mîncători de cîini“ sau „ucigaşi ai animalelor de companie“.

În primăvara aceasta, am auzit pentru prima dată de Bilbor. A apărut, din senin, printre localităţile despre care îmi vorbea fata de la Meteo, la Realitatea TV. Zicea care vor fi temperaturile la Craiova, la Timişoara, la Iaşi, la Cluj-Napoca etc. şi la Bilbor. Prima dată am crezut că nu am auzit bine, dar dăţile următoare, cînd mi se spunea cum va fi vremea în oraşele importante ale ţării şi, neapărat, şi la Bilbor, am început să intru la idei.

În The Beauty Myth, Naomi Wolf susţine că imaginile de frumuseţe sînt folosite împotriva femeilor. Mai exact, s-a creat un mit al frumuseţii, prin care femeile sînt ţinute sub control de către un sistem patriarhal. Wolf face dese analogii cu epoca victoriană, cînd medicii se lăudau că pot „vindeca“ sau chiar preveni bolile morale ale femeilor (masturbare, celibat, lesbianism etc.). În prezent, boala morală de care trebuie vindecate femeile este urîţenia.

Ajungînd în sfîrşit la Mamaia, în vara lui 2010, am descoperit aici (în partea sudică a staţiunii) un amestec perfect de socialism şi de kitsch occidental , care unui străin, de pildă, ar putea să-i pară de-a dreptul grotesc, însă pentru mulţi dintre noi este o experienţă halucinantă. Dacă treci de şocul iniţial, ai parte de sentimente contradictorii, te năpădesc amintiri stranii care pleacă de la detalii, de la mirosuri, cum ar fi cel de mucegai, de cearceafuri jilave şi de ciorbă la caza

Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la instituirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Nici nu ştiu cum să-i spun acestei cifre: nu e nici foarte rotundă, dar nici pătrată nu-i. În 1880, cînd domnitorul Carol I-ul a trimis scrisoare la Washington, notificîndu-le independenţa României, nimeni nu ar fi putut bănui ce aprige convulsii vor cunoaşte relaţiile noastre cu Statele.

A început să strige: „Scoală fă, că acu’ dă soarele şi voi tot în pat“. Femeia protestă cu sfială: „Mai încet, Tudorică, că trezeşti copiii şi-i noapte“. Nici n-aşteptă să-şi termine vorba şi se repezi în ea. O lovi cu pumnii şi picioarele la nimereală. Sub lovituri, femeia icni de durere, astupîndu-şi gura ca nu cumva să ţipe şi să-şi trezească cei patru plozi.

Trăiesc într-o lume în care adulţii din jurul meu – părinţi, mătuşi, profesori, funcţionari, guvernanţi, ziarişti, vînzători sau medici – îmi stabilesc legile, normele, regulile, modelele după care ar trebui să se desfăşoare viaţa mea de copil de 3, 5, sau 15 ani. Spun, de cele mai multe ori, că o fac în numele meu, adică al generaţiei viitoare de maturi care va stabili la rîndul ei alte legi, reguli, modele.

Tot scriind despre taximetrişti/taximetriste, mi-am amintit că am revăzut la TIFF, anul acesta, un film de pe vremea lui Ceauşescu despre care rămăsesem cu amintiri… nestresante: Angela merge mai departe (regia Lucian Bratu, scenariul Eva Sîrbu, 1981). Ţineam minte că era puţin altfel decît majoritatea producţiilor de pe vremea aceea: mai puţin propagandistic, uşor feminist şi avînd în rolul principal o actriţă specială – pe Dorina Lazăr.

Wilde m-a făcut să bocesc înspumat cu prinţul lui fericit cu tot. La fel, în seria lecturilor înlăcrimate a intrat şi Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen. M-au găsit ai mei umflată de plîns şi suspinînd necontrolat. Foarte, foarte crud acest Andersen. În linie cu „gîndăceii“ Elenei Farago, cu „fefelege“ şi „pui“ pe care-i citeam la şcoală şi la care, la fel, plîngeam de sărea cămeşa de pionier de pe mine.

Braşovenii s-au impus prin dubla lui Marinescu (34, 62). Pentru învinşi a punctat Mate Joszef (81). Este vorba de meciul de baraj pentru Liga 3 dintre SCM Braşov şi CSF Zagon Păpăuţi. De ce a pierdut Păpăuţi calificarea?

Cum să recenzezi o enciclopedie? Cum să scrii, concis şi obiectiv, despre o lucrare de 768 de pagini? Cum să prezinţi un volum care cuprinde intrări dedicate monumentelor istorice bisericeşti, de la ctitorii regale la cele ale unor credincioşi ţărani, de la compozitori de muzică bisericească la harta parohiilor româneşti din Occident după 1990?

Luaţi un porc, în vîrstă de trei-patru ani, şi legaţi-l, cu unul dintre picioarele dinapoi, de un stîlp. Puneţi-i la îndelabă 5 pfunzi de coacăze, 3 de zahăr, 2 măsuri de mazăre, 18 castane coapte, o lumînare şi 6 baniţe de napi; dacă porcul le va mînca pe toate, continuaţi să-i daţi, necontenit.

Săptămîna trecută, cînd televiziunile noastre au vorbit numai despre sinucidere şi ne-au oferit un nesfîrşit priveghi televizat, mi-am amintit de nenea Anghelache. Care Anghelache? Personajul lui Caragiale din schiţa Inspecţiune, un funcţionar care se sinucide după ce aude mai multe poveşti cu colegi de-ai lui găsiţi cu lipsă în gestiune, în urma controalelor.

Televizorul este asociat cu ideea de „casă“, de spaţiu personal şi familial, dar această percepţie se modifică sub presiunea unei reechipări a omului de astăzi cu dispozitive mobile. Televizoarele vor deveni tot mai performante, însă „magia“ ecranului va dispărea. Din ce în ce mai mult ne vom uita la televizor ca la un simplu display cu multiple funcţiuni, nu ca la obiectul prin care aveam senzaţia că participăm sau ne integrăm în lumea dimprejur.

Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect.

Gunoaiele, creaţie umană, se adună cu fiecare zi ce trece. Ele incomodează mai ales în zilele călduroase de vară, cînd mirosurile pestilenţiale le accentuează prezenţa, sau în zilele ploioase, cînd şiroaie murdare şi cleioase se scurg pe uliţă, prin curţi şi grădini.

„Copiii sînt minunaţi, pe ai mei  îi prefer la grătar.“ (Bob Hope)  Am fost, mult timp, în preajma copiilor cu vîrste între 3 şi 16 ani. În calitate de educatoare, învăţătoare, pedagog social sau consilier, am primit de la ei cele mai amuzante, înfricoşătoare, uimitoare, înduioşătoare cereri, reclamaţii, rugăminţi, favoruri.

Ultima piesă pe care am văzut-o în stagiunea aceasta relativ recent (acum vreo trei săptămîni) a fost Supermarket (scenariul şi regia: Theo Herghelegiu). Atunci se zvonea că ar fi şi ultimul spectacol al piesei în cauză care se mai joacă în general.