China şi chinologia

Mefienţa faţă de bucătăria chinezească e, cel mai adesea, sinonimă cu suspiciunea că orice fel de mîncare cu carne ar putea conţine cîine. De unde şi reproşul, băşcălios sau militant-ecologist, că amatorii de chinezării sînt „mîncători de cîini“ sau „ucigaşi ai animalelor de companie“. 

Prezenţa cîinelui în bucătărie – ca ingredient, nu ca devorator de resturi – scandalizează, iată, gustul european încă din secolul al XIX-lea: 

„Într-o rotiserie – povesteşte un ministru francez aflat la Beijing – văd cum un cîine mare, negru este scos dintr-o cratiţă care clocoteşte, şi pus pe un platou. Un chinez începe să-l tranşeze cu ajutorul unui cuţit lung, cam cum se face în Europa cu un porc. Pînă să întorc capul, treaba era deja făcută.“ (Pékin, par le comte de Rochechouart, p. 121, Plon &Cie, Paris, 1878) 

Sau anecdota povestită de Henri Lecourt în La cuisine chinoise (Beijing, 1925): un amiral francez este invitat la o masă de gală, în China. Ospitaliere, gazdele îi oferă oaspetelui cea mai arătoasă bucată de carne. Acesta gustă, şi-şi arată satisfacţia prin gesturi şi mormăieli. Pare miel; amiralul se apleacă spre vecinul din stînga şi imită strigătul animalului: bee, bee! I se face semn că se înşală. Muu? Ihaa?! – continuă amiralul să ghicească; nici, nici. Stingher, vecinul chinez îl trage în cel din urmă spre el şi latră, strident: ham, ham! Era cîine. 

Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Li Ki (Cartea riturilor) redă, laconic, următoarea reţetă. Ficat de cîine în untură: luaţi ficatul unui cîine şi înveliţi-l în grăsimea provenită de pe intestinele animalului.

Udaţi-l cu apă şi frigeţi-l pînă capătă o culoare frumoasă. 

În aceste condiţii, faptul că studiul limbii şi culturii chineze se cheamă sinologie, şi nu chinologie, este o întîmplare cel puţin fericită.