Mesia veni-va cu o (altă) revoluție avortată
De la o vreme aud des, în stînga şi-n dreapta, că ne-am afla într-un moment al istoriei noastre comparabil cu lunile prerevoluţionare ale lui 1989. Ideea nu pleacă din mediul celor intraţi în sevraj după bostanul prăjit de pe stadioane şi nici dinspre frizerii care-ţi fac conversaţie în schimbul unui şperţ. Această aserţiune – axiomă, spun unii – pleacă de la analişti ai tainelor societăţii, de la comentatori ai străfundului nostru psihologic. Nu numai deşucheate emisiuni TV colportează această presimţire, ci şi oameni aparent serioşi, conectaţi la centrele de decizie ale naţiunii. Ce spun ei, pe scurt: că în toamna ce urmează se pune de o nouă revoluţie!
Să ne înţelegem: da, preşedintele & guvernul nu ratează nici o şansă de a-şi reteza toate şansele credibilităţii – numai că acest lucru se poate rezolva la fel de simplu şi prin acelaşi procedeu care i-a şi dus acolo sus: adică prin vot. Da, România traversează o perioadă tristă a istoriei sale, dar a spune că această criză e cel mai mare rău suferit de la Al Doilea Război Mondial încoace denotă nu numai necunoaştere, ci şi o anumită frivolitate – pentru că se „iartă“ astfel şi stalinismul, şi ceauşismul, şi alte lucruri mai grave şi mai grele. În fine, da, e posibil ca lunile ce vin să fie agitate de proteste sociale şi de crize politice. Toată Europa are parte de ele. Dar numai noi vrem o (nouă) revoluţie.
Drept care mă întreb ce om serios îşi poate dori să trăiască într-o ţară în care se petrece o revoluţie la fiecare 20 de ani? Să fie revoluţiile semnele unei maturităţi sociale? Sau mai curînd sînt ele, taman pe dos, dovezi ale unei pubertăţi comunitare perene, în care nemulţumirile se coc precum coşurile de pe faţa adolescenţilor şi se sparg, cu huiduieli şi oase rupte, în plină stradă?
În trecutul recent, noi am dus lipsă de multe, dar numai de revoluţii nu. S-ar zice că noi, dintre toate neamurile Europei, avem cel mai mare număr de revoluţii pe cap de locuitor. Sau cel puţin asta arată istoria: prima ar putea fi Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784), pe care unii chiar au numit-o mai apoi revoluţie (doar-doar le-om lua-o înainte francezilor, care au avut revoluţia lor la cinci ani după „a noastră“!). Apoi a urmat Tudor din Vladimiri – altă revoluţie. Apoi a venit anul 1848 – şi hop! şi noi, cu trei revoluţii la pachet, cîte una în fiecare provincie. Apoi, în 1866, a fost debarcat Al. I. Cuza – şi, peste ani, tămîietori exaltaţi ai lui Carol I-ul (care n-avea nici o vină) vor spune că şi atunci a fost o revoluţie.
În 1930 revine pe tronul ţării fiul risipitor Carol al II-lea – şi, în literatura encomiastică ce-i va fi dedicată, se va spune că şi acel an a fost o autentică revoluţie naţională. În toamna lui 1940, alături de Ion Antonescu, ajung legionarii la putere – şi imediat camarazii vor spune că aceasta a fost cea mai autentică revoluţie naţională. Mai trec patru ani, trosc! – ditai revoluţia socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, începută odată cu 23 august 1944. Trec anii... hop, alta! În 1965 ajungea la putere N. Ceauşescu şi, ulterior, harnicii scribălăi ai cultului său vor spune că şi atunci s-a petrecut o revoluţie profundă şi înnoitoare. Şi, cum ştiţi, a venit apoi 1989, cu ultima revoluţie din răbojul naţional.
Ultima? Nţţ! – spun unii. Cum oare am putea explica insatisfacţia, frustrarea, setea de sînge (simbolic sau nu), de revanşă şi de vendetă, lipsa de logică şi de simţ al măsurii a celor ce mijesc ochii după o nouă răsturnare? Americanii, francezii, englezii ş.a., în istoria lor, au de-abia cîte o revoluţie fiecare. Noi, în ultimii 200 de ani, am avut vreo nouă revoluţii (şi aş mai găsi una-două, dacă vreţi) – în medie, cîte o revoluţie la fiecare generaţie. Singura perioadă în care n-am avut – între 1866 şi 1930 – a fost şi cea mai benefică din istoria statului; să fie oare o întîmplare?
Aşa cum evreii îl aşteaptă pe Mesia, cum grecii & Kazantzakis îl aşteaptă pe Christos sau cum unii americani aşteaptă învierea lui Elvis Presley, la fel unii dintre noi aşteaptă următoarea revoluţie. Nu votul, nu democraţia, nu munca ne vor salva – ci doar o nouă reglare de conturi! Răstimp în care, tot pîndind-o pe următoarea, nu învăţăm mai nimic din revoluţiile (reale sau imaginare) prin care am trecut.
P.S. un distins dilematician, observînd textul meu recent despre patronul OTV, mi-a dedicat, amical (şi în scris), cîteva şerbeturi tomberonistice. Răspund tot amical (şi tot în scris): cum observaţia vine de la un om iniţiat atît în dialogurile lui Platon cît şi în dialogurile marital-exhibiţioniste ale Monicăi Columbeanu, iau cele spuse de domnia sa drept opinia unui connaisseur.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
