Obama – prea înţelept sau prea naiv?
Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la instituirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Nici nu ştiu cum să-i spun acestei cifre: nu e nici foarte rotundă, dar nici pătrată nu-i. În 1880, cînd domnitorul Carol I-ul a trimis scrisoare la Washington, notificîndu-le independenţa României, nimeni nu ar fi putut bănui ce aprige convulsii vor cunoaşte relaţiile noastre cu Statele. Atunci, la început, totul a fost firesc: la finele secolului al XIX-lea America era deja ţara libertăţii şi a oportunităţilor – dar să ştiţi că la fel era şi România. SUA se redescopereau pe sine şi se prezentau celor doritori a le cunoaşte; la fel şi România: independentă, în fine, ţara noastră se reinventa (peste un an, în 1881, avea să devină regat) şi se recomanda cu-ale sale bune şi rele unei lumi ce ne cunoştea nu atît după chipul, cît după legenda noastră (ca şi azi!). Şi un exemplu (care-ar putea să vă surprindă): uitaţi o clipă tot ce ştiţi despre jupîn Dumitrache al lui Caragiale (din O noapte furtunoasă – cu premiera, apropo, în 1879) şi reţineţi doar ce anume era acest burghez bucureştean: el era cherestegiu şi căpitan în garda civică. Ei bine, încornoraţi sau nu, mai şmecheri sau mai creduli, astfel de negustori – ce îmbinau profitul şi datoria civică, grija de familie şi rigoarea faţă de angajaţi, Biblia, puşca şi lectura ziarului – au fondat şi oraşele americane. Aş spune că, la 1880, România şi SUA erau mai asemănătoare, ca state tinere, decît sînt ele azi.
Fracturile în relaţiile româno-americane au decurs din cele două confruntări ale ultimei jumătăţi a secolului trecut: prima, războiul împotriva lui Hitler (în care, nota bene, România a declarat război SUA, în decembrie ’41!), iar mai apoi războiul rece între lumea comunistă şi lumea liberă – în care, forţată, România s-a aflat din nou de cealaltă parte a Istoriei. Generaţia din care fac parte e genuin proamericană: primii blue jeans (cumpăraţi la negru cam pe cînd URSS invada Afganistanul!), zîmbetul lui J.R. Ewing, umorul lui Bugs Bunny, decolteul lui Dolly Parton, pasul lui John Wayne, ţigările Camel fumate la balul de majorat (iar Stevie Wonder cînta I just called...) etc. Pînă prin 1956 bunicii noştri au tot nutrit speranţa că vor veni americanii şi dincoace de Viena, ca să ne scape de bolşevici. Iar care n-a murit s-a rugat mai apoi la icoană pentru sănătatea lui Ronald Reagan, cel care tocmai va pune punctul pe i – i de la „URSS egal imperiul răului“.
Azi, la 130 de ani după, România şi SUA sînt partenere, iar jilţul lui Lincoln & JFK e ocupat de Barack Obama. Mi se spune că actualul preşedinte american are o inteligenţă peste media liderilor mondiali (şi peste media locatarilor succesivi ai Casei Albe), iar sursele mele – diplomatice – de la Washington mă asigură că Obama este un pragmatic de şapte stele.
Şi, totuşi, ceva se întîmplă. Probabil că Obama va rămîne în istorie ca primul preşedinte american care-a pus Europa pe locul trei (sau patru?) în ordinea priorităţilor sale. În acest sens, acum un an mai mulţi lideri est-europeni (politicieni şi intelectuali) au adresat o foarte interesantă scrisoare deschisă preşedintelui american – care oficial nu a răspuns, deşi e cert că scrisoarea a fost bine decriptată la Departamentul de Stat. Cînd şi-a început mandatul, B. Obama a lansat trei idei inedite: că va fi un preşedinte „al Pacificului“ (spre deosebire de predecesori, care fuseseră „ai Atlanticului“); că va propune Rusiei o „resetare“ a relaţiilor bilaterale (grav afectate în 2008, în urma unui război ruso-georgian); şi că va întinde mîna oricui e dispus să-şi descleşteze pumnul (o expresie frumoasă, dar oare cum o traduc Ahmadinejad, Kim Jong Il & Comp.: ca semn de putere sau de slăbiciune a SUA?). Poate că-i firesc: lumea în schimbare l-a îndreptat pe Obama spre alte azimuturi. China şi Indonezia trebuie urmărite azi mai mult decît Germania sau Cehia; relaţiile Turciei cu Israelul sînt mai presante în ochii Washingtonului decît relaţiile dintre Moscova şi Vilnius; graniţele dintre Afganistan, Pakistan & India sînt mai încinse decît graniţele dintre Polonia, Belarus & Ucraina; politica externă a Braziliei şi politica internă a Japoniei dau mai mari bătăi de cap Americii decît ce face Putin cu presa rusă, Nicolas Sarkozy cu burqa, sau Băsescu Traian cu barca. Desigur, nu e încă momentul bilanţului; de-abia anii ce vin ne vor spune dacă Obama va fi fost, în lumea de azi, un înţelept sau doar un naiv.
Şi o ultimă observaţie (şi rog traducătorii de la ambasada SUA să reţină că o spun ca profesor, nu ca ex-ministru): paradoxal, un cetăţean român mediu ajungea mai lesne în State în 1885 decît în 2010. Cum ar spune Ronnie „Dutch“ Reagan: Let’s work on that!
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
