Cînd se alege praful

Era o zăpuşeală cumplită şi se făcuse deja ora 4, cînd am ajuns la Bubu acasă. Era singură, dar ştiam că asta nu poate dura mult. Întotdeauna a avut casa plină de oameni. Pe unii îi cunosc, pe alţii mai puţin şi sînt destui cei care apar doar o singură dată, aduşi de alţii. M-a fascinat întotdeauna universul de acolo, un fel de căsuţă cu surprize, în felul cutiei cu bomboane de ciocolată a lui Forrest Gump („Life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.“).

N-a trecut mult pînă a venit Shoby. Un tip înalt, solid, cu părul prins în coadă, îmbrăcat lejer şi cu nişte brăţări şi inele de argint. Nu ştiu dacă i-am inspirat eu încredere, dacă s-a prins din atitudinea lui Bubu că sînt „OK“, sau dacă pur şi simplu era plictisit de căldură. Cert este că el a deschis prima dată subiectul. „Iar m-am văzut cu bou’ ăla de Sfoară. E a doua oară cînd vrea marfă de la mine şi nu-mi dă banii… Da’ ce?! El crede că-s prost?! I-am zis că-i rup capu’ dacă n-are banii mîine.“ Se uită la mine şi ridică din sprîncene: „Tre’ să fii rău cîteodată că altfel rămîi de fraier. Nu-i aşa mă…? Cum ai zis că te cheamă?“ I-am răspuns că Mircea şi de atunci n-a mai uitat. Are o memorie excepţională. De altfel, mi-a şi spus care sînt calităţile pe care trebuie să le aibă un dealer în general, şi cum au început ele să conteze şi la noi prin ţară din ce în ce mai mult. „Trebuie să ţii minte feţe, situaţii, nume şi calcule de bani. Aici nu merge aşa cu lasă mă că-mi dai tu cînd ai…“

Cînd i-am zis că statisticile oficiale vorbesc de vreo 35.000-40.000 de consumatori frecvenţi în România, a rîs cu poftă: „Bă, eşti prost? Sînt mult mai mulţi“. Dacă îl întrebi pe Shoby, el îţi va spune că statisticile astea nu contează decît pentru socoteala cash-cavalului. Pînă la cei 27 de ani pe care îi are n-a întîlnit vreun om de vîrsta lui care să nu fi încercat, cel puţin o dată, măcar un drog, ilegal. Mi-a spus că traficul există la modul cel mai serios. Cu el se ocupă oameni de toate nivelurile. În general numai „săgeţile“, traficanţii de stradă, ajung la puşcărie. Cei de sus, niciodată. Ce se întîmplă la anchete nu-i tocmai o poveste de spus copiilor: „Unuia i-au despicat degetele de la mînă pînă i-a dat sîngele, ca să-l facă să vorbească“. În general predomină tortura psihologică. „Pe unii îi ţin două-trei zile, vezi Doamne, pentru cercetări, le sună părinţii şi d-astea, dar de fapt vor doar să îi sperie bine. De obicei, dacă te-au ţinut în arest la antidrog eşti luat în baza lor de date, ţi se ascultă telefonul, ţi se calculează timpii convorbirilor. Orice ai face după, te cam ocoleşte lumea din cartier.“

Bubu, care pînă acum făcuse un ceai şi terminase de rulat un „joint“, ascultase frînturi din discuţia noastră, fără să intervină prea mult. Se juca cu pisica şi ne mai arunca un zîmbet din cînd în cînd. „Să ştii că în ultima vreme au început să se mişte băieţii“, a spus ea uitîndu-se către Shoby, aşteptînd parcă o confirmare din ochii lui, „doar că se ocupă tot cu găinării, sperie copii, îi prind, îi intimidează şi încearcă degeaba să ajungă la capturi mari.“ A aprins ţigara şi, odată cu primul nor de fum scos, mi-a spus că „oricum legea n-are nici un sens, îi bagă în aceeaşi oală şi pe ăla cu 3 grame şi pe ăla cu 50, şi pe traficanţi şi pe consumatori“. De la ea am aflat şi că „acolo, în faţă la Cărtureşti, stau unii sub acoperire, scot legitimaţiile şi te caută. Numai pe oamenii cu dread-uri. Dacă ai la tine, te duc la secţie şi te ţin nu ştiu cît. Se lucrează în forţă, încearcă să te intimideze, dau cu pumnii în dulapuri şi în mese, fac jocu’ ăla cu poliţistul bun – poliţistul rău. Uneori, poliţistului rău îi mai ricoşează pumnul din masă şi în ficatul tău.“ Shoby tocmai terminase „paiul“ şi devenise melancolic. Părea momentul potrivit să-l întreb de clienţii lui. „Bă, la un moment dat începi să-i simţi p-ăştia care dau ţepe, îţi faci intuiţie, nu-ţi convine nici ţie să alergi ca nebunu’ şi să te baţi cu ei. Îi refuzi, dar nu îi poţi refuza nici prea mult, că sînt sursa ta de venit. Cu copiii e mai nasol, vine unu’ şi ia de la tine 10, pe urmă ia 20 şi la un moment dat îţi cere 50 şi îţi zice că n-are banii la el şi că îţi dă mîine. Îi dai, ce să faci? Şi-ţi vezi de treaba ta. Pînă vii tu, el a cheltuit banii şi se cam ascunde de tine. Îl prinzi, îl baţi de două, trei ori, dar te saturi şi îl laşi în pace. Nu prea umblu cu copii. Cel mai bine e să te duci într-un liceu şi să cauţi pe cineva care să ştie care-i treaba. Mereu e cîte unu’ mai şmecher. Unu’ puternic, care să ştie puştani şi de la 9B şi de la 9D. În şcoli sau licee merge chestia asta de bonus, le dai să vadă cum e, sau prima gratis, a doua pe bani, d-astea.“

Se pare că tocmai aveam şi eu parte de un bonus social. Apăruse Bob, un prieten vechi de-al lui Bubu, care mai lucra pe la festivaluri. Îl mai văzusem şi eu de cîteva ori, dar nu puteam spune multe despre el. Un tip înalt şi slab, brunet, cu părul scurt şi ciufulit. De sub mîneca dreaptă a tricoului cobora pe interior un tatuaj vechi şi încîlcit. Shoby se pare că îl ştia de mult, au dat noroc, şi Bob l-a întrebat dacă are ceva la el. „Am ţeava plină frate, de te dărîm“, i-a răspuns Shoby şi a rîs cu poftă. Bob îmi face cu ochiul: „Hai să-ţi zic cum l-am cunoscut p-ăsta. Eram la un party destul de shocking şi l-am întrebat pe Shoby dacă are ceva, şi mi-a zis – am tot tot tot, totu’ îmi aparţine. Eram cam sparţi amîndoi de fapt. L-am întrebat: şi ce mai urmează după bila asta? Şi el mi-a zis: ce să mai urmeze?! Mai urmează încă trei.“ Au rîs amîndoi de parcă se întîmplase ieri. „Aşa era, mai mergeai prin club, o mai dădeai în comerţ, trebuia să ai ceva la tine, să mai digere lumea, o pastilă, nişte H“, a zis Shoby.

Bob pare să ştie ceva mai multe şi despre campaniile antidrog de la noi din ţară. „Au pus cîteva bannere pe stradă cu mere stricate şi seringi. Ce să zic! Sperie oamenii în loc să-i înveţe ceva. Campaniile astea antidrog promovează exact lucrurile care te fac să ajungi la droguri. Societatea sau familia. Dacă societatea te face să te simţi de rahat, cum să-ţi doreşti să te întorci acolo? La fel e şi cu familia. Campaniile antidrog îi sperie pe ăia care oricum n-or să ia niciodată, nu pe ăia care au de gînd să ia. Asta e cea mai mare problemă.“ Shoby e de acord: „Autorităţile astea îţi spun să nu faci, dar nu îţi dau niciodată argumente. Ce spun ei acolo sînt sfaturi bărbăteşti.“

Shoby a dispărut o vreme, apoi s-a întors cu un pahar fumegînd. În capacul paharului era înfipt un băţ, iar de băţ era prinsă o bucată de haşiş aprinsă. „Vrea cineva nişte H la pahar?“, ne-a întrebat zîmbind. I-a pasat paharul lui Bob, care a dat la o parte capacul în aşa fel încît să lase numai o fantă mică prin care să tragă fumul. A tuşit. Nu l-am mai auzit tuşind pînă atunci, aşa că m-am gîndit că trebuie să fi fost tare. „Şi să mă laşi cu autorităţile“, zice Shoby, „numai cu herbal shop-urile s-au rulat zeci de milioane de euro, iar astea sînt mult mai toxice decît iarba. Da’ crezi că le convine să le închidă?“

Altfel, chestiunea magazinelor legale (Legal Shop, Herbal Shop etc.) este discutată intens în ultima perioadă din cauza punerii în vînzare a unor substanţe chimice cu efecte puternice, fără ca aceste efecte să fie cunoscute pe perioade îndelungate de timp. În ultima vreme, din ce în ce mai mulţi tineri au fost internaţi în spital, după consumul de sare de baie. Unii medici susţin că drogurile legale ar fi chiar mai periculoase decît cele ilegale. Un exemplu în acest caz se spune că ar fi Special Gold, un drog mult mai pervers decît heroina sau cocaina, pentru că acestea dau necesitatea injectării sau a prizării o dată sau de două ori pe zi. În cazul variantelor de Special Gold, nevoia administrării poate creşte pînă la zece ori pe zi. Un alt exemplu, Generation 2012 este considerat mai periculos decît sarea de baie, însă comercializarea acestuia nu poate fi stopată din pricina legislaţiei insuficiente. În apropierea secţiilor de toxicomani ale Spitalului „Alexandru Obregia“ din Bucureşti, „magazinele de vise“ vînd droguri legale. Sînt asemenea magazine deschise şi lîngă şcoli, sau în zone cu copii suficient de mari încît să nu fie însoţiţi şi îndeajuns de mici încît să nu poată discerne.

Au terminat paharul şi Shoby şi-a schimbat puţin atitudinea. Mi-a spus: „Auzi, băi, vrei să ştii care e treaba cu dealerii?“ Am ridicat puţin din cap şi din sprîncene. „Păi, sînt trei categorii. Unii care fac asta ca sursă de venit, cum sînt eu aşa“ şi a zîmbit din colţul gurii, „că uite, aia n-am, muncă n-am. Alţii care o fac pentru adrenalină, ca să-i caute lumea, să simtă treburi, să aibă gagici. D-ăştia care o dau la impresie, d-ăia care lucrează mult, ies seara de la servici şi iau să vîndă şi altora pentru senzaţii. Să fie mai extremi. Şi ultimii, fratele meu, sînt ăia care o fac din principiu, care aproape că vor să fie prinşi, care nu le ascund ca noi, nu le ambalează, nu nimic. O fac pe faţă, pentru că nu sînt de acord cu interzicerea.“

Se făcuse deja tîrziu pentru Shoby. Avea treabă. Probabil că urma să se întîlnească cu vreun fiu de parlamentar sau de creatoare de modă, cu vreun doctor, avocat, regizor, chiar şi poliţist. În general cineva cu bani şi, statistic vorbind, cu studii superioare. Suspecţii obişnuiţi. Am plecat şi eu. Zăpuşeala se mai domolise. Stătea să plouă. M-am mai uitat o dată pe statisticile alea seci, care spun că la nivelul populaţiei consumul ar sta aşa: cannabis (1,7%), cocaină (0,4%), ecstasy (0,3%), heroină (0,2%), amfetamine (0,2%), LSD (0,2%) şi ciuperci halucinogene (0,2%). Şi m-am gîndit că ar trebui să aflăm ce înseamnă cu adevărat asta. Pînă nu e prea tîrziu. Pînă nu se alege praful.

Mircea Struţeanu este fotojurnalist.