● În decembrie, cînd se sărbătoreau douăzeci de ani de la 1989, B1 TV a transmis unul dintre cele mai tari documentare produse vreodată despre evenimentele care au condus la prăbuşirea regimului totalitar comunist: Videogramele unei revoluţii, de Andrei Ujică şi Harun Faroki. Filmul, produs în 1992, mai fusese prezentat doar la cîteva festivaluri şi în cinematografele de artă, aşa că publicul larg din România l-a văzut pentru prima dată. În Germania, cel puţin printre studenţii universităţilor cu profil artistic, e deja un film-cult, intrat în bibliografiile obligatorii. Andrei Ujică şi Harun Faroki au urmărit zeci de ore de material brut şi au ales, într-o tentativă de-a da o logică evenimentelor absurde de pe stradă, din cancelarii şi de la televiziune, cele mai semnificative momente. „Videogramele“ alese de cei doi sînt, în egală măsură, momentele iconice ale telerevoluţiei – cadrele care ni s-au lipit pe retină din acel lung film transmis pe viu, timp de cîteva zile – şi înregistrări subiective (deci selective) captate, te miri cum, de cameramani amatori. E un demers novator care a intuit de atunci, din 1992, cînd încă nu existau telefoanele mobile cu ecran şi cameră, nici Facebook sau YouTube, rolul şi riscurile democratizării imaginii. Videogramele unei revoluţii este una dintre cele mai substanţiale contribuţii la decriptarea evenimentelor din 1989.

● Şi documentaristul francez Antonio Wagner a realizat un eseu cumva similar. Filmul Roumanie, une révolution dans l’œil des médias („România, o revoluţie în ochii mass media“) a fost coprodus anul trecut de Institutul Naţional al Audiovizualului (INA), Ambasada Franţei în România şi Institutul Francez din Bucureşti şi difuzat în Franţa de canalul Histoire. Cu ajutorul unor imagini-document din acea vreme, a unor mărturii de-atunci şi de acum, Antonio Wagner urmăreşte rolul mass-media în formarea şi deformarea opiniei publice. Comunitatea internaţională a urmărit cu interes, cu bunăvoinţă, dar nu întotdeauna cu profesionalism, Revoluţia din România. Erori jurnalistice, confuzii, greşeli de percepţie, lipsa informaţiilor, în fine, probleme de înţelegere a limbii au făcut ca numeroase momente să fie transmise eronat către public. Pe de altă parte, au fost dezinformarea şi propaganda. Susţinători ai regimului Ceauşescu aruncau pe piaţă fel de fel de informaţii despre implicarea unor forţe străine şi oculte în destabilizarea ţării, anticomuniştii, orbiţi de febra revoltei, se lamentau în legătură cu „imensa groapă comună de la Timişoara“, „carnagiul“ şi „cele peste 4500 de victime“. Avizi de senzaţional, speriaţi că ar putea fi adevărat (nu era chiar neverosimil), jurnaliştii străini au preluat imaginile fragmentar şi au transmis, conştiincioşi, tot ce se auzea pe piaţa zvonurilor. Antonio Wagner a reuşit să-i intervieveze pe cîţiva dintre cei care în 1989 au fost reporteri speciali la Bucureşti (e vorba de jurnalişti la Libération, TF1, RFI, Agence France Presse, Nouvel Observateur etc.) pentru a afla acum, douăzeci de ani după, cum au fost cu putinţă acele incredibile erori şi manipulări.

Prima concluzie: toţi recunosc că „au minţit“; fie încrezîndu-se, mînaţi de entuziasm şi naivitate, într-o singură sursă, fie exagerînd anumite aspecte, pentru a da relatării un aer mai dramatic. S-a întîmplat chiar şi un incident mult mai bizar, redactorul-şef a „corectat“, exagerînd, cifrele transmise, de la Bucureşti, de reporterul special al ziarului: acesta notase că ar fi vorba de „cîteva sute“ de victime, iar redactorul-şef, manipulat el însuşi de ce transmiteau canalele de televiziune, a modificat ştirea, susţinînd că ar fi vorba de „mii de morţi“.

A doua concluzie: nici unul dintre jurnalişti nu-şi dădea seama că încalcă regulile profesiei. Judecînd la rece, după douăzeci de ani, cam toţi cei care au urmărit, pe viu, evenimentele din decembrie 1989 ştiu acum că acela a fost un punct de cotitură nu doar pentru destinul Europei, ci chiar şi pentru meseria de jurnalist. Avalanşa de imagine televizuală e tot atît de dăunătoare ca absenţa ei totală. Lipsa de transparenţă a Cortinei de Fier a fost înlocuită, în acele zile, cu o transparenţă înşelătoare, periculoasă.

De-abia aştept ca acest film să intre şi pe micile ecrane din România.