Locuia pe undeva pe lîngă Place d’Italie, într-un apartament confortabil de patru camere. Aici s-a oferit, printr-un amic comun, să ne găzduiască cele şapte zile pe care le planificasem pentru vacanţa la Paris. Blocul – un imobil de prin anii ’70 – avea un portar de vîrsta a treia care mereu o saluta „cu respect“, iar pe noi se încăpăţîna să ne privească cu suspiciune, deşi ştia ce căutam acolo, ne văzuse chiar şi paşapoartele – sau poate tocmai din cauza asta. De pe terasa unde mi-a permis să fumez (mi-a adus chiar şi o scrumieră micuţă, în formă de frunză), vedeam parcul îngrijit al unui spital. Îmi începeam ziua acolo. Îmi beam cafeaua, le observam pe tinerele infirmiere care stăteau la taclale, mă miram că nu zăream niciodată vreun pacient pe aleile parcului, respiram aerul dimineţilor din Paris, înfiorîndu-mă de emoţia de a fi acolo, mereu aceeaşi, de fiecare dată.

Madame Legrand avea aproape 80 de ani, era pensionară, însă, de profesie, doctor psihiatru. De cîte ori stăteam de vorbă – eu, cu franceza mea de baltă, cu mici amabilităţi care se rezumau la cîteva fraze –, aveam senzaţia că mă analizează cu ochii ei ceţoşi, de la bătrîneţe, că-mi pătrunde cumva în minte. Însă nu era o intruziune agresivă, ci una blîndă, reconfortantă. Era atentă la toate gesturile mărunte, politicoase, pe care le face un om aflat în vizită – cum îşi unge felia de pîine de unt, cum taie felia de pepene galben, cum îi umple paharul cu un strop de vin (atît cît să-şi înmoaie buzele), cum împătureşte şervetul, cu gîndurile deja aiurea, la locurile din Paris (marcate pe harta pe care ne-o făcuse cadou, susţinînd că e mai bună decît cea pe care o aveam deja), unde urma să-şi petreacă ziua. De cele mai multe ori, ne dădea indicaţii precise legate de liniile de autobuz, de staţiile de metrou şi de legăturile dintre ele, deşi ea însăşi recunoştea că de zece ani nu mersese mai departe de Place d’Italie, aflată trei străzi mai încolo. Fusese operată la şold, se deplasa greu, cu o cîrjă metalică, şi asta îi dădea mereu un aer trist. Însă în fiecare dimineaţă, înainte să ne trezim noi, mergea pînă la băcănie ca să cumpere baghete proaspete, credea că asta e datoria ei supremă de gazdă, să ne aştepte la masa cea mare din sufragerie cu un mic dejun pregătit – iremediabil acelaşi: pîine, unt, cafea. Cafeaua era lungă şi slabă, în boluri mari – noi o sorbeam la repezeală, ea îşi înmuia cu mişcări leneşe bucăţile de baghetă unse cu unt, era un tabiet. Micul dejun era momentul zilei în care două culturi se întîlneau şi în care fiecare îşi manifesta curiozitatea faţă de celălalt.

Nu avea copii, însă era genul de om căruia îi fusese parcă menit să-şi trăiască singur bătrîneţea. Totuşi, avea un companion – o fată oarbă, din vecini, care o vizita zilnic. Uneori, se plimbau împreună printr-un parc din apropiere. Fata vedea cu ochii madamei Legrand, iar madame Legrand o ţinea de braţ şi mergea cu picioarele sprintene ale fetei. Fata era extrem de activă, făcea tot felul de cursuri pentru persoane cu nevoi speciale, în fiecare zi străbătea întreg Parisul cu taxiuri. Îmi amintea de noaptea pariziană a lui Jarmusch din Night on Earth.

În ultima seară, micul dejun a fost completat de o cină. Noi am cumpărat pizza, iar madame Legrand a făcut o tartă cu mere. În timpul cinei, era rîndul ei să fie cu gîndurile în altă parte. La fiecare început de august, maşina unui nepot se oprea în faţa blocului lui madame Legrand, ca să o ducă la casa ei de la ţară. Mai rămăseseră doar cîteva zile. Cu toţii ne agăţăm de cîte ceva ca să ne facem viaţa de zi cu zi mai suportabilă – unii de imaginea Parisului, madame Legrand – de cea a unei căsuţe din Bretania.