În ultimul an am devenit un utilizator asiduu al Twitter-ului. Prietenii mei şi familia fac comentarii dispreţuitoare, de genul „Twitter e pentru egocentricii care-şi fac publicitate singuri“ sau „De ce nu foloseşti Facebook, ca noi toţi?“. Nu mă deranjează astfel de critici pentru că majoritatea celor care le emit ori n-au folosit Twitter-ul, ori nu se simt potriviţi pentru el. 

Toată lumea a auzit de Twitter, însă nu toţi ştiu ce e. Iată o definiţie într-un cuvînt: „microblog“. Altfel spus, un mijloc de a publica comentarii scurte. Unicitatea lui vine din faptul că poţi scrie numai 140 de caractere (un text de aproximativ un rînd şi jumătate, în document Word). Şi cu asta, basta. Twitter cere disciplină şi lansează o provocare – aceea de a rezuma cărţi, filme şi opinii în 140 de caractere. Acţiunea de bază este „să urmăreşti“ pe cineva (de obicei un prieten sau vreo celebritate) şi să speri că altcineva „te va urmări“ pe tine. 

De ce mi-am făcut cont 

Nu mai ţin minte de ce mi-am făcut cont pe Twitter, dar îmi amintesc că am primit un e-mail de la Twitter, care suna aşa: „Edward Lucas te urmăreşte pe Twitter“, ceea ce m-a făcut să stau locului. Edward Lucas, editorul internaţional la The Economist, scriitorul prolific, specializat în Europa de Est şi Europa Centrală, duşmanul Kremlinului şi prietenul lui Google, era pe urmele mele? De ce Dumnezeu ar face aşa ceva? La momentul acela, încă nu scrisesem nimic. M-am simţit flatat, am fost uimit şi am simţit un impuls să scriu ceva care merită citit. 

Aşa a început cariera mea de microblogger şi, într-un an şi jumătate, am scris peste 1500 de scurte comentarii, într-o gamă variată, de la cele banale („Sînt în tren, mă duc la Galaţi şi mi-am uitat cartea“) la opinii interesante despre ştiri şi evenimente curente şi la mici comentarii despre filme şi cărţi („Zi de film. Am fost cu copiii la Eclipsa. Nu e rău. După care am văzut unul dintre preferatele mele din toate timpurile: Bagdad Café“). Dacă găsesc ceva interesant online, scurtez link-ul (folosind www.bit.ly), iau un fragment din articol şi-l introduc. Următoarea mea postare pe Twitter va fi un citat dintr-un articol al lui Andrei Pleşu, o denunţare biblică a lui Dan Diaconescu, realizatorul OTV („Prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hîrjoană calomnioasă, jeg.“), însoţit de un link scurtat (http://bit.ly/9iX6B4) la articolul din Dilema veche

Impulsul de a împărtăşi  cu ceilalţi 

De ce fac asta? Sînt unul dintre acei oameni cărora le place să împărtăşească cu ceilalţi lucrurile interesante pe care le descoperă. Ştiţi genul, e vorba despre unul dintre cei care trimit prin e-mail glume prosteşti, fotografii, link-uri sau noutăţi. Problema e că, atunci cînd trimiţi aşa ceva, nu ştii niciodată sigur dacă pe oamenii cu pricina chiar îi interesează glumele/fotografiile tale, însă pe Twitter poţi pune toate lucrurile astea la un loc, iar oamenii se pot lua după tine, dacă vor (interesant este că nimeni din familia mea nu face asta; în schimb, mă „urmăresc“ 215 străini). 

Acum mi-e dureros de limpede că Twitter li se potriveşte de minune anumitor oameni, dar încercările mele de a-mi converti prietenii şi familia s-au soldat cu un usturător eşec. Twitter este ideal pentru internauţii înrăiţi sau pentru cei ca mine, pentru ingenioşii care sînt doar amatori, nu creatori propriu-zişi (eu îl folosesc ca să-mi promovez articolele sau slideshow-urile). Însă îmi dau seama că majoritatea oamenilor nu simt acest impuls iraţional de a le împărtăşi informaţii unor străini şi îi respect pe cei care aleg să nu folosească nici o reţea de socializare. Totuşi, mi se pare trist ca cineva să se simtă obligat să-şi facă cont pe Facebook sau pe Twitter, dar să nu-l folosească deloc. 

Cînd reţeaua de socializare sprijină afacerea 

Iniţial, Twitter a fost un mijloc de comunicare personal, dar a făcut rapid trecerea la sfera business. Specialiştii în PR şi consultanţii în comunicare de pretutindeni le spun clienţilor că reţelele de socializare reprezintă o modalitate ieftină de îmbunătăţire a traficului pe website-uri, de a face un grup nou şi de a clădi o lume luminoasă şi strălucitoare. Numai că nu e chiar aşa de simplu, după cum vă puteţi închipui. Acelaşi lucru este valabil şi pentru website-uri sau pentru newsletter-urile de la companii, experienţa arătînd că, dacă nu investeşti în omul potrivit, nu e decît o pierdere de timp. Ai nevoie doar de un editor bun (un fost jurnalist ar fi ideal), însă puţine companii sînt dispuse să investească în aşa ceva, deşi e mult mai ieftin decît publicitatea. Iată genul de misiune pe care „oricine o poate îndeplini“, dar pe care nimeni n-o îndeplineşte, cînd i se cere să dea o mînă de ajutor. 

Scenariul tipic arată astfel. Compania are un specialist în marketing, extenuat de muncă, aşa că iniţiativele noi de acest gen sfîrşesc trîntite pe biroul ei (de obicei, specialistul este o „ea“). Fireşte că n-are timp să actualizeze contul Twitter, „dar preşedintelui i s-a spus că trebuie să avem aşa ceva neapărat, aşa că el ne-a dat ordin. Ce vină am eu?“. De multe ori, este doar o altă povară. 

În calitate de consultant PR, le spun clienţilor mei că e foarte posibil ca printre angajaţii lor să fie unul sau doi utilizatori de Twitter „înnăscuţi“, extrovertiţi, la care poate prinde spiritul Twitter. Lucruri interesante se întîmplă în toate organizaţiile şi, dacă există cineva care poate rezuma pentru Twitter asemenea mici evenimente, aceasta poate fi o modalitate utilă de a-i ţine pe oameni la curent (să sperăm că şi de a-i ţine inspiraţi). Numai că de multe ori problema este politica. Dacă angajatul X se apucă să scrie pe Twitter noutăţi din companie sau să-şi exprime vreo opinie, există toate şansele ca angajatul Y să fie cuprins de resentiment şi să înceapă să răspîndească zvonul că doamna X e cu nasul pe sus. Ceea ce poate pune respectiva iniţiativă pe butuci.

Specia dominantă în ecosistemul reţelelor de socializare o reprezintă tinerii. Studenţii de azi au crescut cu Twitter şi Facebook şi pentru ei a folosi aceste mijloace pentru a conversa, de a împărtăşi lucruri, de a comunica şi a organiza este o a doua natură. Ori de cîte ori recomand unei companii să apeleze la reţelele de socializare, iar ele se plîng că nu-şi permit să angajeze pe cineva, le spun că există mii de studenţi care abia aşteaptă să dobîndească oarecare experienţă în cîmpul muncii, chiar dacă este vorba despre muncă voluntară. Nici că există o situaţie mai potrivită în care să-i oferi unui tînăr o oportunitate şi să faci rost de un specialist care să-ţi conducă reţelele de socializare.

Pe Rupert Wolfe Murray îl găsiţi pe Twitter la @wolfemurray  

traducere de Dana Ionescu