Film

Să descopere noi talente, o plajă foarte largă de experienţe cinematografice de multe ori excepţionale, destul de diverse şi contradictorii încît să provoace şi o anumită reflecţie asupra filmelor, nu doar consumul lor.

Ilegitim, premiat anul acesta în secţiunea „Forum“ a Festivalului de la Berlin, încearcă să împace două direcţii: pe de o parte, urmăreşte să vadă unde pot duce explorările prin exerciţii de actorie ale unui grup de profesionişti şi neprofesionişti, care construiesc o poveste prin improvizaţie.

Fiul lui Saul nu e un film lipsit de conştienţă în ceea ce priveşte ruptura dintre evenimentele Holocaustului şi posibilităţile de reprezentare şi înţelegere a acestor evenimente, fiind dintr-un anumit punct de vedere chiar polemic, prin adoptarea unor soluţii oferite de celelalte reprezentări cinematografice.

Mîini. Gesturi. Artă, premiat anul acesta în secţiunea „Forum“ a Festivalului de la Berlin, e un documentar observaţional care reuşeşte să fie deopotrivă o riguroasă incursiune istorică, un studiu tehnologic şi totodată poetic asupra unui proces artizanal, o introducere în domeniul sculpturii şi explorare a filmului ca mediu.

Asistăm, pe coridoarele unei secţii de poliţie din Boston, la trecerea sub tăcere a unui caz de pedofilie şi urmărim ieşirea din secţie în deplină libertate a preotului acuzat, însoţit de un episcop, Spotlight se angajează să restituie ceea ce se muşamalizase atunci.

Despre Carol s-a spus că, avînd în centru două femei şi fiind şi cel mai explicit dintre toate romanele Patriciei Highsmith în descrierea unei relaţii homosexuale, ar fi şi destul de improbabil să fie adaptat.

Recentul Orizont e mult sub nivelul Morgen şi Rocker – încercarea de adaptare cinematografică a nuvelei lui Slavici Moara cu noroc, sub forma unui thriller cu accente realiste (combinaţie folosită cu succes şi de Radu Muntean în Un etaj mai jos), nu ajunge să se susţină.

MizaThe Big Short – o comedie neagră incitantă, e popularizarea şi problematizarea prin mijloace extrem de atractive pentru spectator a unor informaţii economico-politice referitoare la procesul căderii pieţei imobiliare americane şi la criza globală care i-a urmat, precum şi corelarea acestor informaţii la problemele prezentului.

Cu toate că e lipsit de orice critică faţă de instituţiile pe care le înfăţişează, filmul lui Bercot e mult mai puţin optimist în ceea ce priveşte efectele pe care acest sistem le poate produce.

Ca şi 8½, Youth cuprinde şi un plan oniric (coşmarul Lenei e un videoclip grotesc cu Paloma Faith, iar cel al lui Fred e o reverie cu Miss Univers într-o sală de concerte, care se afundă în apă), însă o latură fantastică e sugerată şi de coregrafierea personajelor.

Mlaştina lui Alberto Rodríguez porneşte de la o intrigă detectivă noir clasică şi se concentrează mai mult asupra procesului investigării trecutului (prin rezolvarea unui puzzle) decît asupra elementelor de thriller, care servesc la crearea şi susţinerea pas cu pas a suspansului.

Drumul unei diligențe care transportă doi călători spre Red Rock – un vînător de recompense, John Ruth (Kurt Russell), şi prizoniera pe care o duce încătușată chiar de mîna sa la spînzurătoare, Daisy Domergue (Jennifer Leigh) – e printre puținele scene filmate în exterior, cu toate că exteriorul e de-a dreptul spectaculos.

Cele pe care le enumăr aici au rulat în România, în cel mai bun caz, o dată sau de două ori într-un festival, într-o proiecţie Les films de Cannes à Bucarest sau Bucharest IFF.

Cinci titluri din 2015: al patrulea lungmetraj dintr-o serie de filme-cult de acțiune, o epopee națională neglorificatoare, un SF cu roboți (mai) inteligenţi (decît e bine pentru omenire), o dramă de familie de secol 21, un documentar/film-eseu cu substrat politic adăpostit sub o mare cupolă metaforică.

Steve Jobs al lui Boyle şi Sorkin nu este unul convenţional, plictisitor-sintetic şi cu cronologie vastă, dar nici nu era nevoie de aşa ceva: la mai puţin de patru ani de la moartea lui Jobs, e deja protagonistul unui alt film de ficţiune (Jobs) şi al unui documentar (Steve Jobs: The Man in the Machine).

Nu pare un semn bun că promovarea filmului In the Heart of the Sea îl de­scrie ca pe o repovestire a aventurii care a inspirat Moby Dick al lui Herman Melville, deci nu ca pe o adaptare propriu-zisă a romanului american – mai ales că diferențierea se prelungește și în începutul filmului.

Filmele lui Steven Spielberg sînt de cele mai multe ori reconfortante, chiar dacă subiectul lor e incomod și dacă implicațiile lor politice, pentru oricine încearcă să le ghicească, depășesc treimea familie-profesie-Dumnezeu care îi e sfîntă conservatismului nord-american.

Aici e vorba de o dilemă morală a personajului principal. El este martor la un scandal care se presupune că a degenerat într-o crimă, între doi oameni pe care îi cunoaşte destul de bine: pare a fi un lucru intim care s-a întîmplat între ei, pare a fi un accident, pare să nu aibă toate informaţiile legate de treaba asta.

By the Sea are lucruri care lipsesc din alte filme și îi favorizează succesul, deși ele nu țin decît tangențial de valoarea artistică.

Doar primul sfert din film e dedicat călătoriei, deşi etapa asta e cea mai spectaculoasă şi inerent plină de suspans: călătoria, în sine, e subiectul unui alt film (Hope de Boris Lojkine) proiectat la Semaine de la Critique în ediţia precedentă, precum şi subiectul numeroaselor anchete fotojurnalistice care atrag atenţia asupra sorții tragice și a fragilităţii celor care îşi părăsesc ţara căutând o viață mai bună şi de multe ori mor pe drum.

Erotismul din Nude Area e puternic stilizat: scenele de intimitate sînt rare şi reprezentate voalat, iar nuditatea pare filtrată prin atenţia urmăritoarei; pentru fiecare cadru cu piele neacoperită decît de stropi de apă, există două sau trei prim-planuri cu chipurile celor două care sugerează cum se intensifică pasiunea lor.

Une nouvelle amie de François Ozon e un film despre prietenie și doliu, sau despre regăsirea propriei identități și a bucuriei de a trăi, sau despre perversiuni sexual-vestimentare și necrofilie, depinzînd în interpretare de sensibilitatea spectatorului.

The Assassin / Nie Yinniang pleacă de la tradiţia filmelor cu arte marţiale wuxia, ale căror atracţii sînt în general cavalerii rătăcitori eroici, intrigile imperiale şi luptele cu săbii, între adversari care ocazional îşi iau zborul cu graţie de pe sol.

David (Colin Farrell) a fost părăsit de soţie şi are de petrecut patruzeci şi cinci de zile într-un hotel cu oameni fără parteneri ca să îşi găsească o nouă jumătate, altfel se va transforma într-un homar. Asta e convenţia socială în The Lobster, primul film în limba engleză al regizorului grec Yorgos Lanthimos.

Ultimul film al cineastei belgiene Chantal Akerman, No Home Movie, a fost montat dintr-un material înregistrat de Akerman în anii precedenţi, fără un scop prestabilit, ci din obiceiul de a îşi documenta viaţa aşa încît imaginile surprinse să reveleze un adevăr personal.

Născut în 1941, Patricio Guzmán nu avea încă 30 de ani atunci cînd Salvador Allende a venit la putere în Chile prin alegeri libere şi a demarat un ambiţios program socialist – practic, o revoluţie, dar prin mijloace parlamentare – care includea naţionalizarea marilor industrii şi redistribuirea pămînturilor agricole.

Primul lungmetraj al lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea, este o melodramă mizerabilistă de un fatalism agresiv ca un baros în cap, însă e departe de a fi un film cenuşiu – e spectaculos, ba chiar eclatant.

Chuck Norris vs Communism e un documentar depre difuzarea underground de produse cinematografice capitaliste, înregistrate pe casete VHS, în România ceauşistă a anilor ’80. Vorbitori principali sînt unii dintre participanţii la acel trafic – Irina Margareta Nistor şi omul pentru care lucra, Teodor Zamfir.

În noul lui film, Mia madre, cu Margherita Buy în rolul unei regizoare care se luptă cu o filmare în timp ce mama ei trage să moară într-un spital, Nanni Moretti împărtăşeşte din propria experienţă: mama lui a murit în timp ce el lucra la Habemus Papam (2011).

1200 de lungmetraje au fost făcute în Germania între 1933 şi 1945. Circa 300 au fost interzise de Aliaţi. Aproximativ 40 nu pot avea parte nici azi, în Germania, de proiecţii publice, decît în medii controlate – mai mult sau mai puţin academice, cu experţi care să le pună în context.

Ex Machina, debutul regizoral al romancierului şi scenaristului britanic Alex Garland, e un SF cu practic numai patru personaje, dintre care unul e mut, în schimb cel puţin două dintre celelalte trei compensează vorbind foarte mult.

În horror-ul domestic australian The Babadook, o femeie care-şi creşte singură băieţelul în vîrstă de şase ani găseşte la un moment dat în casă o carte pentru copii pe care nu-şi aminteşte s-o fi cumpărat. Nici n-arată ca o carte produsă profesionist, ci mai degrabă ca un caiet – cu copertă roşie şi ilustraţii alb-gri-negru în relief.

Acţiunea ambiţiosului lungmetraj de animaţie Inside Out acoperă cîteva zile din viaţa unei fetiţe de 11 ani, Riley, care suferă din cauza faptului că s-a mutat de tot din Minnesota la San Francisco. Dar grosul acţiunii se desfăşoară în capul lui Riley, unde dezrădăcinarea ei are repercusiuni cataclismice.

De la premiera sa canneză de anul trecut, horror-ul indie american It Follows n-a făcut decît să acumuleze elogii. Eroii adolescenţi ai acestui al doilea lungmetraj semnat de David Robert Mitchell locuiesc într-o suburbie pe care regizorul-scenarist o face oarecum atemporală.

P’tit Quinquin al lui Bruno Dumont e o producţie de televiziune difuzată anul trecut de Arte în patru episoade, după ce fusese prezentată la Festivalul de Film de la Cannes ca un lungmetraj de 200 de minute. Cahiers du Cinéma l-a declarat nu doar filmul „cel mai bun din 2014“, ci şi „cel mai comic din ultimii ani“.

Potrivit genericului său de început, Un porumbel cugetînd pe o ramură (care a primit Leul de Aur la Veneţia în 2014) se subintitulează Partea finală a unei trilogii despre condiţia de fiinţă umană. În acest caz, primele două părţi ale trilogiei lui Roy Andersson ar fi Cîntece de la etajul doi şi Voi, cei vii.

Prezentat în premieră internaţională la Sundance 2014, iar în premieră românească la Bucharest International Film Festival 2015 (în aprilie), filmul de debut al Anei Lily Amirpour, A Girl Walks Home Alone at Night, se adresează unui public festivalier foarte tînăr, hipsteresc-studenţesc.

În noul ei film, Amour fou, regizoarea austriacă Jessica Hausner pune în scenă o ipoteză ironică despre cum a încheiat scriitorul Heinrich von Kleist un legămînt de dublă sinucidere cu burgheza Henriette Vogel, legămînt dus la îndeplinire pe 21 noiembrie 1811.

Seria Mad Max – care constituie cea mai însemnată contribuţie australiană la pop-cultura „globală“ – a început în 1979. Primul film, unul de foarte mic buget, era plasat într-o societate intrată în colaps, dar încă nu post-apocaliptică – războiul nuclear la care se va face aluzie în Mad Max 2 încă nu avusese loc.

„Documentarea mi se pare o etapă absolut necesară în înţelegerea unui personaj. Fără asta, n-aş şti de unde să încep. Nu joci viaţa ta, joci viaţa altcuiva, chiar dacă e ceva închipuit, nu real. Şi trebuie să-i dai cît mai multă profunzime şi bogăţie interioară.“

Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania are loc în perioada 29 mai – 7 iunie la Cluj. L-am întrebat pe Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, ce „comori“ a găsit pentru selecţie şi care vor fi titlurile de care se va vorbi pînă noaptea tîrziu. Cinefilii din toată ţara sper că şi-au făcut deja bagajele.

Noul film al lui Corneliu Porumboiu, Comoara, este, pe o bună parte din durata sa, o farsă în trei personaje. Posibilităţile în materie de comic burlesc nu sînt însă exploatate de Porumboiu la randamentul lor maxim – maximum de conflict între personaje, maximum de gălăgie, de distrugere etc.

Dificila miză scenaristică şi regizorală de a ţine în permanenţă publicul la o anumită distanţă, şi totuşi de a-l ţine bine, se sprijină mult pe căldura personală a lui Teodor Corban.

Recent proiectat în premieră românească, dar gata de lansare (cel puţin) din 2012 (potrivit Cinemagia), Acasă la tata e un film regizat de debutantul în lungmetraj Andrei Cohn şi produs de Mandragora, firma înfiinţată de Cristi Puiu, faţă de care Cohn îşi exprima recent recunoştinţa pentru faptul de a-l fi „recuperat ca artist“.

Autoportretul unei fete cuminţi e un film subtil, deşi nu atît de subtil încît să nu-şi expliciteze tema la un moment dat, prin referire la un cîntec de Ada Milea care o pune în cuvinte: „Tata, facultatea-i gata; / Unde să mai meargă fata – / Ratata şi stricata? / Tata, facultatea-i gata.“

„Nu ştiu dacă filmele astea de război îmi dădeau o senzaţie de violenţă. Era ceva ciudat acolo, soldaţii americani erau frumoşi şi răniţi, iar japonezii erau micuţi de tot şi-aveau nişte caschete micuţe din piele… Îmi dădeau o senzaţie de falsitate.”

Tribul, lungmetrajul de debut al regizorului ucrainean Miroslav Slaboşpiţki (născut în 1974), e plasat în cea mai mare parte într-o şcoală-internat pentru surdomuţi. De pe banda sa sonoră lipseşte cu desăvîrşire limbajul verbal: elevii şi profesorii lor vorbesc prin semne – şi nu sînt subtitraţi;

Romanian New Wave Cinema: An Introduction e o carte scrisă în limba engleză de universitarul clujean Doru Pop, avînd ca subiect filmele generaţiei de cineaşti care s-a afirmat după 2000. Iniţial, Pop anunţă că va privi acest cinema ca pe o contribuţie românească întîrziată la seria de „noi valuri“ europene şi internaţionale afirmate în anii ’60 şi ’70.