Un concert
Tinereţe / La giovinezza / Youth (Italia-Franţa-Elveţia-Marea Britanie, 2015), de Paolo Sorrentino.
Deşi Sorrentino declara într-un interviu recent pentru revista Sight and Sound că nu încearcă să fie un nou Fellini şi că inspiraţia pentru filmele sale vine mai degrabă din tradiţia mai largă a filmelor italiene care combină comicul şi drama (oferindu-l ca exemplu pe Antonioni), Youth are totuşi destule lucruri care îl apropie şi de filmele lui Fellini. Protagonistul său ar putea fi descris prin aceleaşi cuvinte cu care acesta îşi caracteriza protagonistul din 8½ într-o scrisoare adresată scenaristului său, Brunello Rondi: un om care încearcă să găsească un sens universului haotic din care face parte, nu prin instaurarea ordinii, ci prin participarea la acest „balet fantastic“ şi prin „găsirea ritmului său“. Este şi ipostaza în care îl găsim pe Fred (Michael Caine), protagonistul dirijor din Youth: cu o foiţă de hîrtie foşnind în mînă cu care, din cînd în cînd, încearcă să găsească un ritm în aparentul haos.
Ca şi filmul precedent al lui Sorrentino, La grande bellezza, premiat în 2014 cu Oscarul pentru cel mai bun film străin, Youth nu are un plot în sensul clasic al termenului, dar firul narativ principal, care urmăreşte un personaj şi criza existenţială prin care trece, ajută la păstrarea unei anumite unităţi.
Este vorba despre propunerea pe care o primeşte Fred Ballinger – aflat la un spa luxos din Alpi, populat de celebrităţi care mai de care – din partea emisarului reginei. Aceasta doreşte să îi acorde titlul de Sir şi îl invită să dirijeze orchestra, pentru a celebra o piesă veche compusă de Fred, cu ocazia aniversării prinţului Philip, un admirator al dirijorului. Fred refuză, răspunzînd că a renunţat definitiv la cariera de dirijor (cu excepţia unor momente suprarealiste în care îl surprindem dirijînd văcuţe cu clopote legate la gît pe o pajişte). Rezolvarea misterului privind decizia sa (care capătă, prin interpretarea lui Caine, o aură de nobleţe) se dizolvă însă pe parcursul filmului prin digresiuni. Deşi ne oferă în final şi un răspuns, filmul insistă asupra unor plimbări, într-o lentoare accentuată, pe aleile din jurul spa-ului, asupra conversaţiilor prilejuite de întîlnirile dintre clienţii aflaţi acolo şi a unor momente de contemplare a corpurilor afundate în apă, în ritmul muzicii. Conversaţiile dintre Fred şi prietenul său, regizorul Mick (Harvey Keitel), care pregăteşte un film-testament, proclamat deja, înainte de a finaliza scenariul, „cel mai bun film al său“, pun în contradicţie pasiunea lui Mick şi apatia, lipsa de direcţie a lui Fred. Ele rămîn într-un registru cald-comic, mai mult învîrtindu-se (împreună cu mişcările camerei) în jurul unor subiecte (de la glumele despre prostată la vechi iubiri sau dorinţe) decît atacîndu le direct. Conversaţiile lor sînt contrabalansate de cele în registru dramatic, pe care Fred le poartă cu fiica sa Lena (Rachel Weisz), implicată şi ea într-o criză – e părăsită de soţul său pentru o vedetă pop (Paloma Faith) şi începe să devină interesată de un alpinist din cadrul spa-ului. Întîlnirile scurte cu celelalte personaje rămîn nişte tablouri intenţionat artificiale şi destul de obscure: fotbalistul Maradona, supraponderal şi bolnav, care face, în ciuda bolii care îl sufocă, un spectaculos joc cu o minge, un cuplu în care nici unul dintre parteneri nu scoate un cuvînt, o maseuză care înţelege emoţiile prin simpla atingere, un călugăr care încearcă să leviteze, cîştigătoarea Miss Univers (Mădălina Ghenea) care se joacă cu aşteptările personajelor.
Ca şi 8½, Youth cuprinde şi un plan oniric (coşmarul Lenei e un videoclip grotesc cu Paloma Faith, iar cel al lui Fred e o reverie cu Miss Univers într-o sală de concerte, care se afundă în apă), însă o latură fantastică e sugerată şi de coregrafierea personajelor, care sînt prezentate mergînd încolonate în piscină sau, din contra, apărînd în postúri statice inexplicabile narativ, pe fundalul muzicii şi al decorului interioarelor, populat de mobilier alb şi de tablouri cu jumătăţi de portrete.
Ceea ce caracterizează personajele lui Sorrentino e o anumită inconsecvenţă în atitudini, care creează şi dinamica filmului. Fluctuaţiile lor, între angajarea într-un proiect (precum cel al filmului lui Mick, al rolului lui Jimmy, al căsniciei Lenei) şi descoperirea că nu pot continua cu deciziile/proiectele lor, deschiderea lor bruscă spre neaşteptat, spre întîmplare (prezentată uneori ca fiind tragică, în alte cazuri comică) e exemplificarea a ceea ce Fellini numea descoperirea ritmului în interiorul dezordinii. Însă felul în care e reprezentată în filmul lui Sorrentino, sub forma unui cîntec emoţionant sau a unei levitaţii, sub forma unei soluţii, e împotriva ideii sale. Personajele lui Fellini rămîneau în interiorul haosului, în căutare.
Ancuța Proca este critic de film.
