Alb subacvatic
In the Heart of the Sea / În inima mării (SUA), de Ron Howard.
Nu pare un semn bun că promovarea filmului In the Heart of the Sea îl descrie ca pe o repovestire a aventurii care a inspirat Moby Dick al lui Herman Melville, deci nu ca pe o adaptare propriu-zisă a romanului american – mai ales că diferențierea se prelungește și în începutul filmului. Tînărul Herman Melville (Ben Whishaw) face un drum lung pînă în Nantucket ca să vorbească cu supraviețuitorul unui naufragiu, Nickerson (Brendan Gleeson), convins fiind că ceea ce ar putea afla de la el i-ar stîrni imaginația pentru o operă care să schimbe istoria literaturii, una care să îl facă egalul lui Nathaniel Hawthorne. Nickerson îl primește fără prea multă ospitalitate și, cînd în sfîrșit se hotărăște să i se confeseze, îi spune că o să fie dezamăgit de ce va auzi. Pentru sceptici, avertismentul lui Nickerson e menit să spargă al patrulea perete și să ne pregătească pentru ce va urma: aventura nautică din lungul flashback al marinarului nu are cine știe ce stofă literară, dincolo de puterea de a-i bîntui pe viață pe cei direct implicați. Nu e nici un căpitan Ahab în povestea asta pe urmele marelui cașalot alb, în schimb protagonistul e secundul curajos al navei Essex, Owen Chase (Chris Hemsworth, mai cunoscut în rolul lui Thor), iar căpitanul neexperimentat și ineficient, Pollard (Benjamin Walker), primește comanda echipajului doar pentru că provine dintr-o familie distinsă de navigatori și nu reușește să demonstreze că talentul de a învinge valurile e ereditar. Nici asemănările de formă nu merg foarte departe: cursivitatea narațiunii nu e întreruptă decît de cîteva întoarceri la prezent, pentru a nota comentariile lui Nickerson și Melville, în rest se ţine în suspansul întîlnirilor cu monstrul marin.
Altfel, In the Heart of the Sea e un spectacol în 3D onest și variat. Din momentul în care echipajul balenierei ridică ancora, întîmpină obstacole mici și mari. Din prima categorie fac parte un prim moment tensionat cînd desfășoară velele, confruntarea lor cu o furtună și o primă (și reușită) vînătoare de cașaloți, în urma căreia cel mai tînăr și mai sperios marinar (Nickerson însuși, la vremea expediției) e forțat să coboare în scheletul unui animal răpus, într-un fel de peșteră însîngerată și (ni se spune destul de convingător) cu aer irespirabil, ca să adune ultimele găleți de grăsime. Imaginea filmului (semnată Anthony Dod Mantle; scenografie de Mark Tildesley) e în general o reproducere cu bun gust a unei călătorii pe mare, cu atenție la detalii precum reflexia luminii soarelui în valurile mării, și înapoi în sus, pe balenieră. Culorile mării învolburate, care i-au dat pictorului J.M.W. Turner destul material de lucru pentru toată viața, sînt reproduse aici în CGI. (Filmul e în întregime digital, de altfel, nimic nu a fost filmat pe peliculă.) Însă nu toată expediția de pescuit e ca o plimbare prin galerie, iar Howard și directorul său de imagine lasă să se întrevadă și latura ei murdară şi vîscoasă: prinderea primului cașalot devine un fapt cînd marinarii își dau seama că e rănit, adică atunci cînd îi îmbăiază pe toți cu sînge de la celălalt capăt al harponului; lumina soarelui, ale cărui licăriri semnifică la începutul filmului libertatea, devine tiranică și periculoasă atunci cînd cei rămași în mijlocul mării nu se mai pot adăposti de ea.
Planul prezentului – conversația între Melville și Nickerson în camera aglomerată și întunecată a acestuia din urmă, care e în sine un schimb de replici abstract şi lipsit de potenţial cinematografic – nu e nici el lipsit de textură. Spațiul ecranului e ocupat de lumînări și lămpi a căror prezență e sugestivă, pentru cine le știe povestea: la mijlocul secolului al XIX-lea, erau doar cîteva din bunurile care necesitau seu de balenă, făcînd vînătoarea pe mare o afacere profitabilă, cu toate că, la scurt timp după aceea, toată cererea de seu a fost înlocuită și suplinită de industria petrolului, care tocmai se dezvolta. Filmul e încărcat cu nostalgie, prin sugestia subtilă că Essex nu e singura navă care se scufundă a acestei epoci: echipajul ei e din ultima generație care își mai riscă viața pe mare pentru niște bunuri de consum.
Pentru un film care e încununarea unui sistem de producţie capitalist, In the Heart of the Sea are un pronunțat aspect marxist, aproape surprinzător, în simpatia față de soarta celor de pe vas. Surpriza nu e așa de mare, dacă ne amintim că din ce în ce mai multe blockbuster-e, de la Aliens (r. James Cameron, 1986) încoace, ajung să chestioneze ordinele: seriile The Dark Knight și Hunger Games sau noul Mad Max pot fi interpretate profitabil prin diferite grile marxiste; asta complică presupunerea că filmele de acțiune/aventuri ar fi pur evazionism, care nu reflectă în nici un fel lumea în care sînt făcute. În filmul lui Howard (cu un scenariu de Charles Leavitt, al cărui portofoliu include Blood Diamond), industriașii care află de la Chase și Pollard de soarta navei Essex decid să minimizeze pericolul că un asemenea caz s-ar putea repeta, considerînd că e mai puțin important ca marinarii trimişi după seu să știe ce-i așteaptă decît să le păstreze investitorilor încrederea pentru vînătorile de balene viitoare.
În termeni de complexitate a interacţiunilor de pe vas, În inima mării nu oferă cine ştie ce studii de personaj (în afară de cei menţionaţi deja, merită amintiţi Matthew Joy/Cillian Murphy ca prieten vechi al lui Chase şi mediator între el şi căpitan; şi Owen Coffin/Frank Dillane ca vărul mai tînăr al lui Pollard, care îl idolatrizează). Nu doar Moby Dick rămîne un standard de nedepăşit, ci chiar Master and Commander: The Far Side of the World (r. Peter Weir, 2003) stă în picioare după mai bine de un deceniu. Cît despre legendara balenă albă, ni se arată clar cîte pagube poate produce, dar altfel e destul de insipidă. Cu tot respectul pentru autenticitatea la care aspiră filmul, aş parafraza aici o replică celebră dintr-un western de John Ford: cînd legenda devine fapt, arată-ne legenda.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.
