Filme de la NexT
Festivalul Internaţional de Film NexT (care va avea loc între 7-11 aprilie), ajuns la cea de-a 10-a ediţie, a reuşit, de-a lungul parcursului său, nu doar să păstreze vie memoria regizorului Cristian Nemescu și a sound designer-ului și compozitorului Andrei Toncu, şi să descopere noi talente (prezentate în competiţiile naţionale sau internaţionale), ci s-a angajat să ne ofere şi o plajă foarte largă de experienţe cinematografice de multe ori excepţionale, destul de diverse şi contradictorii încît să provoace şi o anumită reflecţie asupra filmelor, nu doar consumul lor. Există şi anul acesta multe secţiuni în afara competiţiei, care să stîrnească, pe lîngă senzaţii cinefile intense şi variate, şi dezbateri – „Feminist NexT“, „Arthouse Shorts“, „Eseuri video“, „Avant-garde“, printre altele.
Disonanţă al lui Till Nowak (prezentat în secţiunea „Short matters!“) e un scurtmetraj spectaculos care pune în legătură mijloacele stilistice impresioniste ale filmului de animaţie construit cu CGI, cu cele ale melodramei cu actori în carne şi oase şi decoruri realiste. Povestea redă conflictul interior al unui pianist care nu poate împăca lumea imaginară şi realitatea, impulsul său creativ izolator şi nevoia, la fel de intensă, de a comunica cu fiica sa. Viziunea sa fantastică e evocată aici prin construcţii pe cît de grandioase, pe atît de minuţios reprezentate (amintind de Inception), mergînd cu detaliile pînă la firele de praf bătute de lumină în sala de concerte. Sînt lumi care se desfac şi se refac, cu tot cu clădiri şi străzi, în funcţie de procesele mentale ale protagonistului. Lumea reală e la antipodul celei animate: sala de concerte e, de fapt, strada pe care a ajuns să locuiască bărbatul, pianul fantastic cu claviatură în formă de cerc e o cutie muzicală la care acesta învîrte o manivelă alături de un loris de pluş. Nowak sugerează, introducînd animaţia în scenele realiste (de pildă, sub forma capului pianistului, cu un păr excentric supradimensionat), impuritatea lumii reale, una dintre preocupările sale fiind felul în care cele două lumi se parazitează reciproc. Însă, în măsura în care filmul se vrea şi o pledoarie pentru îmbinarea a două tipuri diferite de cinema (cu tendinţe realiste vs cinetic), aceasta nu e o reuşită – realul rămîne aici o cîrjă, o contrapondere sărăcăcioasă a fanteziei, nefiind exploatat prin ceea ce are mai ofertant.
Un film care explorează dimensiunea realistă a muzicii (colaborarea dintre compozitorul israelian Shye Ben Tzur, chitaristul formaţiei Radiohead, Jonny Greenwood, şi grupul indian The Rajasthan Express, surprinsă prin cîteva momente din repetiţiile şi înregistrările pentru lansarea unui album) e mediumetrajul documentar observaţional non-narativ al lui Paul Thomas Anderson, Junun (prezentat în secţiunea „Arthouse Shorts“), filmat în India, în palatul Maharajahului de Jodhpur, pe durata a trei săptămîni. Anderson foloseşte muzica de la un capăt la celălalt al filmului, care, în lipsa unei naraţiuni şi a unui context, oferă o anumită coeziune documentarului şi clarifică poziţia din care e filmat întregul proces – în centrul observaţiei sale nu sînt muzicienii înşişi (aceştia nu sînt individualizaţi, nu aflăm detalii referitoare la colaborarea lor, nu avem acces la vieţile lor intime) sau o poveste, ci muzica care ia naştere în aceste momente din interferenţe: interferenţa dintre artişti, instrumente, păsări şi spaţiul în care se desfăşoară. Aceste elemente sînt filmate (şi din mînă, şi din dronă) de pe poziţii aproape egale: sînt surprinse corpurile artiştilor în timp ce cîntă, mişcările păsărilor care pătrund în interior sau se învîrt în jurul turnului, instrumentele şi uzura lor iminentă, camerele şi exterioarele palatului, care amplifică sau reduc vibraţiile, fără ca vreunul să fie mai important decît celălalt.
Remarcabilul scurtmetraj Take What You Can Carry al lui Matthew Porterfield (prezentat tot în secţiunea „Arthouse Shorts“) reuşeşte să ofere, printr un studiu de personaj extrem de restrîns – compus din cîteva scene cu interioare, fără explicaţii asupra legăturilor dintre ele –, o meditaţie asupra trecerii. O tînără femeie americană e urmărită în spaţiile şi printre oamenii alături de care se găseşte în Berlin, într-un mod prin care se accentuează tocmai caracterul tranzitoriu al corpului. O putem vedea dezbrăcîndu-se pentru a intra în patul unui bărbat cu care îşi petrece noaptea şi apoi pregătindu-şi bagajul, o urmărim în ansamblul coregrafic din care face parte, susţinînd un performance care evocă împărtăşirea unor acţiuni şi idei în cadrul unui grup, şi în apartamentul în care locuieşte pentru cîteva zile singură, în lipsa proprietarilor. Toate aceste acţiuni simple, de trecere dintr-un loc în altul, dintr-o companie în alta, desfăşurate între citirea unei scrisori primite de acasă şi scrierea alteia şi accentuate de elipsele temporale create prin montaj, redau efectul de transgresiune, de metamorfoză sub acţiunea spaţiului şi a timpului. Chiar şi atunci cînd nu-se-întîmplă-nimic, ceva se întîmplă, aşa cum, în amintirea lui Lilly, stînd nemişcată într-un tren, e supusă unei mişcări care nu îi aparţine.
Ancuța Proca este critic de film.
