Haine de doliu

● Une nouvelle amie / Noua iubită (Franța, 2015), de  François Ozon.

de François Ozon e un film despre prietenie și doliu, sau despre regăsirea propriei identități și a bucuriei de a trăi, sau despre perversiuni sexual-vestimentare și necrofilie, depinzînd în interpretare de sensibilitatea spectatorului. Povestea de la intersecția tuturor acestor teme e destul de simplă și chiar, în anumită măsură, frivolă: Claire (Anaïs Demoustier) e nedespărțită, încă din copilărie, de frumoasa și radianta Laura (Isild Le Besco), iar după ce amîndouă cresc și se mărită, devine nașa de botez a fiicei acesteia. Filmul începe cînd Claire ține un discurs înlăcrimat la înmormîntarea Laurei, promițînd că va veghea în locul ei, ca o adevărată prietenă pe viață și pe moarte, asupra fetiței ei și asupra lui David (Romain Duris), soțul rămas văduv. Ce nu știe încă e că se va confrunta cu felul lui David de a se reface, care e mai puțin convențional decît a‑i plînge pe umăr: prima oară cînd îl vizitează pe nepusă masă îl găsește ținînd bebelușul în brațe și hrănindu-l cu biberonul, în timp ce e îmbrăcat din cap pînă în balerini în hainele Laurei.

Frivolitatea filmului provine din faptul că, după ce David își reia obiceiul de a se îmbrăca în rochii, (spune că îl bucura să se travestească, în privat, înainte să se însoare), asta deturnează cu totul narațiunea pierderii unei persoane importante. Sînt multe sugestii nu foarte subtile că David încearcă să umple golul lăsat de Laura, și chiar că se descurcă binișor, ceea ce ne lasă să o vedem pe dispărută ca fiind doar un zîmbet și o garderobă. După ce trece de șocul inițial, Claire pare încîntată că prin

-ul lui David ca femeie blondă care pune mare preț pe stil se poate simți și ea mai aproape de Laura, a cărei prezență o admira dintotdeauna.

(tradus la noi, destul de lipsit de ambiguitate,

are mai multe trimiteri la Vertigo al lui Hitchcock, inclusiv deja clasica scenă în care o străină blondă, bine coafată, din mulțime, e confundată cu moarta, în fervoarea suferinței. Însă ceea ce la Hitchock se citea drept patologic, aici e doar drăgălaș: intoxicarea cu imaginea cuiva e o formă de loialitate, de a nu-i da drumul complet înainte de vreme. Pînă și bebelușul, simțind mirosul hainelor mamei, se oprește din plîns, nemaiobservîndu-i lipsa.

Cu toată deschiderea și empatia pentru manifestări

pe care o încurajează Ozon (aici și în filmele lui anterioare), e foarte probabil ca reprezentarea travestiului lui David să fie jignitoare în schematismul ei pentru un privitor care într-adevăr simte discrepanțe față de sexul biologic. David se îmbracă în haine de femeie, dar nu e atras de bărbați (după toate semnele, căsnicia lui cu Laura era fericită; iar atenția masculilor care întorc capul după el/ea îl flatează pentru că îi confirmă că poate proiecta o imagine de femelă

) și nici nu pare să întîmpine ostilitate în afară de firavele suspiciuni (de adulter) ale soțului lui Claire (Raphaël Personnaz), care se întreabă de ce Claire și David petrec atît de mult timp împreună. După ce își depășește inhibițiile, evoluția lui e una consumeristă – întîi se descurcă cu hainele Laurei, apoi iese din casă îmbrăcată în

și își cumpără lenjerie intimă etc. – și are cît de cît complexitate psihologică doar prin ecoul pe care îl provoacă în imaginea de sine a lui Claire; după ce Claire a fost cea ștearsă pe lîngă siguranța de sine a Laurei, acum, odată cu transformarea lui David în Virginia, se feminizează și ea. La Ozon, explorările sexualității rămîn întotdeauna într-o zonă

și lipsită de mari pericole. În

(2013), filmul său anterior, protagonista e o minoră care se hotărăște să se prostitueze și cel mai rău lucru pe care îl pățește în urma tuturor evenimentelor e că mama ei se întristează, atunci cînd află de la poliție cu ce se ocupă fiica ei.

Altfel, Ozon e un stilist și

poate fi consumat ca o fantezie morbidă în tradiția lui Alfred Hitchcock (deși mai buimacă decît dacă ar fi construit-o Hitch) sau Brian de Palma (deși nu e la fel de

precum cele mai bune filme ale lui De Palma – sau ale lui Ozon, de altfel). Imaginea întotdeauna

și colorată, încadraturile glorificatoare și muzica sentimentală ar trebui să împiedice pe oricine să vadă filmul ca pe o felie de viață. Prietenia celor două femei reiese fără mare complexitate, dar montajul pe-repede-înainte prin vreo douăzeci de ani din viaţa lor (inserat în discursul lui Claire de la înmormîntarea Laurei) are limite evidente. În scenele de

Duris și  Demoustier sînt adesea decupați cu prim-planuri pe cîte un detaliu al fizionomiei (cînd se rujează, de exemplu) sau pe cîte un obiect vestimentar; simetria gesturilor lor, accentuată regizoral, arată cum înfloresc în același timp David și Claire, unul în compania iubitoare a celuilalt. Duris e o alegere îndrăzneață pentru David/Virginia – are gesturi efeminate, ochi zîmbitori și picioare lungi, dar înălțimea, maxilarul lui pătrat și barba niciodată complet rasă pretind o măsură de

ca să acceptăm că trecătorii îl văd ca pe o femeie. Ne ghidăm după  entuziasmul lui Claire, pe care o impresionează la fiecare nouă apariţie; simpla chimie dintre cei doi protagonişti e destul de captivantă ca să mențină interesul. Demoustier arată ca ingenuitatea întruchipată, cu pistruii ei și ochii mari și rotunzi, iar cel mai des joacă sfiala și curiozitatea – deși ni se dă de înțeles că e cea mai deschisă la minte, singura cu care David se simte în largul lui.

beneficiază de un control regizoral care demonstrează ce poate face Ozon cu fiecare film – însă nu și ce poate face cînd e în formă maximă.

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.