Top 5 filme distribuite

C ele cinci titluri din 2015 pe care vreau să le nominalizez într-un top al filmelor distribuite la noi sînt diferite ca formă cinematografică: al patrulea lungmetraj dintr-o serie de filme-cult de acțiune, o epopee națională neglorificatoare, un SF cu roboți (mai) inteligenţi (decît e bine pentru omenire), o dramă de familie de secol 21, un documentar/film-eseu cu substrat politic adăpostit sub o mare cupolă metaforică.

Pentru că vreau să evit, pe cît pot, să compar pere cu elefanţi, ordinea în care discut filmele e cea (în nici un fel concludentă) a numărului de spectatori. Pentru că filmele europene sau independente sînt aduse în puţine cópii – deci pot rula simultan pe mai puţine ecrane – şi îşi găsesc mai greu locul într-un multiplex, pentru că stau în săli adesea doar una sau două săptămîni, numărul de bilete vîndute e evident mai mic decît cel al filmelor americane super-promovate: conform Cinemagia.ro, Fast and Furious 7 a avut aproximativ 650.000 de spectatori; noul Mad Max – 163.500; iar Ex Machina, abia spre 15.000. Odată cu închiderea cinematografelor de stat din București aflate în clădiri cu risc seismic, există șanse ca vizibilitatea acestor filme să scadă și mai mult, iar prăpastia dintre filmele care se remarcă în festivaluri și cele care rămîn în săli să se adîncească.    

M ad Max: Fury Road – George Miller continuă seria începută în 1985 și arată că are multă imaginație pentru detalii post-apocaliptice; el scoate mai mult din praf, pulbere și mașinărie grea decît scot mulți regizori fantasy din decoruri onirice. După alianța oprimaților care se formează în film, un titlu complet și cinstit ar fi Max, Furiosa și Fetele (Hai Și Nux, Cînd Se Mai Coace Un Pic) vs Immortan Joe În Lupta Pentru Planeta Vie, dar, evident, n‑ar fi încăput pe afiș.

– O perspectivă la fel de „anti“ ca a tuturor filmelor din Noul Cinema Românesc în exaltarea istoriei naționale, care se întoarce încă un secol și jumătate în trecut. În Valahia anului 1835, rasismul, xenofobia și misoginismul coexistau cu dorința proto-românului de a fi un muncitor serios, care trage concluzii pentru el – deşi nu își permite să iasă din cuvîntul boierului –, și își face datoria să‑i paseze fiului înţelepciunea şi experienţa lui de viaţă. Cel mai recent film al lui Radu Jude e o revelație cinefilă: oricine își amintește o cine-lecție de istorie își dă seama ușor de ce alb-negrul din

e diferit de alb-şi-negrul trecutului descris în manuale. În același timp, e și un film popular, ca un road movie de urmărit cu rîsete și strigăte.

Ex  Machina – Un IT-ist-fratboy pe nume Nathan (genial, disciplinat şi bogat și cu ocazionale excese tinerești pentru-că-își-permite) invită un IT-ist ucenic, Caleb, care lucrează pentru el și îl reverează într-un fel de internship la sediu. Sediul lui Nathan e și casa lui, e imens şi retras în munţi, iar secretul păzit de atîţia şi atîţia copaci din jurul casei e că experimentează cu alcătuirea unor roboţi inteligenţi care, nu întîmplător şi fără excepţie, au constituţie feminină. Caleb e invitat să se apropie de androida Ava şi să observe dacă există un prag de la care uită că stă în faţa unui robot, iar în zilele următoare află tot mai multe lucruri alarmante despre Nathan şi, de altfel, despre Ava. Regizorul Alex Garland alternează scene de thriller cu meditaţii despre progresul tehnologic al omenirii. Efectele speciale din Ex Machina – care a avut un buget relativ mic – constau în prelucrarea ulterioară a secvenţelor filmate cu actori; încearcă să facă cu mintea noastră ce face Ava cu Caleb, să ne amintească de realitatea concretă astfel încît să uităm că dialogurile foarte omeneşti au fost prelucrate şi transformate de un computer. 

– La trei ani după moartea unei fotojurnaliste (Isabelle Huppert) în ceea ce a fost declarat un accident de maşină, articolul în pregătire al unui coleg de redacţie ameninţă să dezvăluie ce a fost, de fapt: o sinucidere. Prin structura nonlineară a filmului şi evoluţia narativă imprevizibilă, regizorul-scenarist Joachim Trier sugerează traumele celor lăsaţi în urmă discret şi subtil: soţul (Gabriel Byrne) şi cei doi fii (Jesse Eisenberg şi Devin Druid) ai femeii trebuie să reînvie amintirea dureroasă ca să o poată, în sfîrşit, depăşi. 

– Documentarul politic al lui Patricio Guzmán ajunge la subiect – victimele îngropate în ocean ale regimului Pinochet – ca după o lentă şi îngîndurată plimbare de-a lungul coastei. Glasul lui Guzmán ne ghidează prin asocierile lui intuitive: la începutul filmului, montează o secvenţă despre identitatea geografică a statului Chile cu filmări cu valoare antropologică despre urmaşii locuitorilor Patagoniei. Mai tîrziu, cînd subiectul pare să se concretizeze, e pus din nou în perspectivă istorică prin asocieri neprevăzute. Dincolo de valoarea informativă, eseul cinematografic al lui Guzmán încearcă să reţină cît mai mult din procesele gîndirii declanşate de dezvăluirea cimitirului subacvatic, din felul în care crima politică rezonează în conştiinţa documentaristului chilian.

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.