„Un film bun e ca un shot de adrenalină“ - interviu cu Mihai CHIRILOV

Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania are loc în perioada 29 mai – 7 iunie la Cluj. L-am întrebat pe Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, ce „comori“ a găsit pentru selecţie şi care vor fi titlurile de care se va vorbi pînă noaptea tîrziu. Cinefilii din toată ţara sper că şi-au făcut deja bagajele.

Cum aţi descrie camera motoarelor în perioada ultimelor pregătiri pentru TIFF? Ce înseamnă bucătăria unui festival de mărimea asta?

Inevitabil, totul e mai precipitat pe ultima sută de metri în toate departamentele: tehnic, oaspeţi, comunicare, tipărituri, evenimente etc. Toate cazanele sînt încinse la maximum. Toate oalele dau în clocot. Toată lumea scoate aburi pe nări. Telefoanele sună non-stop, căsuţele de e-mail dau pe-afară. E perioada în care tot mai multe nopţi sînt albe şi-n care îţi doreşti ca zilele să aibă 48 de ore. Atunci e definitivată programarea pe zile, ore, săli – un coşmar matematic, dacă stai şi te gîndeşti că sînt peste 400 de proiecţii şi evenimente care se întîmplă timp de zece zile în 18 locaţii, de la 10 dimineaţa pînă după miezul nopţii. Lucrăm cu un soft profesionist, specializat pentru organizarea de festivaluri de film (şi nu numai), care te scuteşte de multă bătaie de cap şi-ţi semnalează prompt erorile factorului uman – dar încă nu a fost îndeajuns de perfectat încît să scoată din joben programarea ideală. Prin urmare, trebuie să urmăreşti zeci de documente în paralel şi să fii cu ochii în patru ca proiecţiile să nu se încalece, să anticipezi ce titluri vor umple o locaţie de 200, 400, 800 sau 2000 de locuri, să nu suprapui filmele la modul cel mai frustrant. Din fericire, o pastilă cu tirozină pe zi face minuni în menţinerea stării de alertă în cazul privării de somn – dar chiar şi aşa, tot îţi tremură degetul cînd trebuie să dai bun de tipar pentru posterele şi broşura-program şi pentru catalog, de teamă că ţi-a scăpat vreo greşeală.

Comparat cu alte festivaluri, ce are şi ce nu are TIFF-ul?

Nu are acelaşi buget ca festivalurile din regiune cu care aleargă pe acelaşi culoar, că e Wroclaw sau Sarajevo. Are însă o viaţă socială, atmosferă vibrantă şi petreceri colorate cum nu se întîlnesc în alte festivaluri. Nu are dotarea tehnică pe care şi-ar dori-o pentru că digitalizarea vine la pachet cu nişte costuri şi contracte de închiriere de aparatură exorbitante, dar are încă posibilitatea de proiecţie vintage pe 35 mm. Nu are marea la doi paşi, dar are castelul lui Dracula din vecinătate, care îi inflamează pe invitaţi. Are proiecţii în aer liber fix în centrul oraşului şi o proiecţie – cu titlu experimental la această ediţie – la piscina semiolimpică de la Hotelul Belvedere. Sînt foarte curios cum va ieşi. După conferinţa de presă la care am anunţat cîte în lună şi în stele, ghici care a fost ştirea preluată de majoritatea agenţiilor de presă? Are o publicaţie cotidiană, AperiTIFF-ul, care este funky şi cu personalitate, nu doar o ţidulă informativă. Are o secţiune competitivă tematică pe care nu o mai regăsesc la nici un festival – tema variind de la o ediţie la alta. Anul acesta, ea strînge laolaltă filmele recente aproape lipsite de dialog – şi ce provocare mai mare există pentru un regizor decît să-şi spună povestea preponderent prin imagini –, luîndu-şi numele de la un vers Depeche Mode: Words Are Very Unnecessary (Cuvintele sînt de prisos). Inevitabil, are cel mai solid concentrat de film românesc, dar nu prea are filme de la Cannes, ediţia curentă, dată fiind proximitatea cu festivalul de pe Croazetă. Chiar şi aşa, unul dintre proaspeţii cîştigători cannezi, islandezul Rams (Premiul „Un Certain Regard“), se regăseşte în competiţie la TIFF şi e unul dintre favoriţii mei personali.

Dacă v-ar fi spus cineva în 2001 cum o să fie TIFF-ul în 2015, vi s-ar fi părut un scenariu realist sau unul SF?

Dar cine avea vreme de exerciţii de anticipaţie în 2001? Pariul atunci a fost să-l punem pe picioare în lipsa oricărui sprijin financiar de la stat şi a unei infrastructuri favorabile ipoteticei lui dezvoltări ulterioare. Cu toate astea, dacă cineva mi-ar fi spus într-adevăr că la ediţia din 2015 lucrurile vor sta aşa cum stau azi, probabil că l-aş fi crezut. La urma urmei, nu era un scenariu nerealist. La finalul de succes al primei ediţii, cea din 2002, am avut certitudinea că festivalul va creşte.

Care e partea cea mai grea cînd eşti director artistic al unui festival? Cîtă „artă“ şi cîtă „matematică“ intră în formula magică?

Cel mai greu e să reuşeşti să termini vizionarea tuturor filmelor înscrise. Grămezile de DVD-uri (şi, mai nou, tabelele cu link-urile online de vizionare) se micşorează cu viteza melcului. E un proces care îţi mănîncă o groază de timp şi-ţi toceşte anduranţa. Apoi ar fi negocierea în condiţii cît mai avantajoase a filmelor pe care ţi le doreşti în festival. Aproape fiecare film costă – şi de cele mai multe ori costă un preţ pe care nu ţi-l poţi permite. Nu poţi recupera din încasări preţul standard de pornire pe care ţi-l solicită un agent de vînzări în condiţiile în care ai cel mai ieftin bilet de cinema din Europa. Şi atunci începi să negociezi la sînge, să calculezi, să anticipezi potenţialul de vandabilitate şi atractivitate al fiecărui film – din fericire, trecutul meu de olimpic la matematică îmi face această contabilitate mult mai uşoară. Arhitectura artistică şi felul organic în care se aliniază toate filmele din selecţie ţin de viziune şi experienţă – asta e şi partea cea mai stimulantă a misiunii mele de director artistic.

Care e recordul de filme pe zi cînd faceţi selecţia?

Selecţia o încep imediat după TIFF, cînd îmi iau bocceluţa în spinare şi bat festivalurile din întreaga lume. Prima escală este Karlovy Vary, care se întîmplă la mai puţin de o lună de la TIFF, iar aici recuperez în principal filmele de la Cannes, unde de cîţiva ani buni nu prea reuşesc să mai ajung. În paranteză fie spus, anul acesta am ajuns totuşi la Cannes, preţ de numai două zile, pentru că am ţinut să le fiu alături la premieră lui Corneliu Porumboiu (cu Comoara, în „Un Certain Regard“) şi lui Andrei Creţulescu (cu scurtmetrajul Ramona, în „Semaine de la Critique“). Le văzusem deja la Bucureşti, le-am revăzut la Cannes şi m-am bucurat teribil că ambele au fost premiate. În festivaluri, reuşesc uneori să ajung şi la şapte filme pe zi, de la 8 dimineaţă pînă la 1 noaptea – dar e un ritm ucigător, pe care nu-l pot menţine decît o dată la trei zile. Acasă, cînd mă lupt cu teancurile de filme înscrise şi devin una cu canapeaua, ajung şi la o cotă zilnică de zece – asta în condiţiile în care cel mai bine văd filme seara şi noaptea, cînd nu sună telefonul şi trebuie să le tot întrerup.

Cum reuşeşte un selecţioner să nu se tăbăcească după atîţia ani? Ba să mai fie şi de un entuziasm molipsitor?

Într-adevăr, cînd vezi atîtea filme pe zi şi se întîmplă să dai peste o recoltă neinteresantă, îţi cam vine să te iei cu mîinile de cap şi să te apuci de grădinărit – ceea ce şi fac, terapeutic, pe micul meu balcon, pentru că aşa evacuez din retină toxinele cinematografice. Alteori, rup ritmul şi văd un episod din serialul favorit, clătindu-mi ochii. Probabil că-mi place mult prea mult cinema-ul şi, chiar dacă toate poveştile s-au spus deja, încă mai am curiozitatea de a vedea cum cele bune sînt altfel împachetate. Un film bun e ca un shot de adrenalină, îmi resetează apetenţa după un morman de filme proaste. Cînd dau peste un film bun, vreau ca prietenii mei să-l vadă imediat ca să am cu cine vorbi despre el.

Ce ne aşteaptă anul ăsta la Cluj? Recomandări speciale? Dar contraindicaţii?

Aproape 200 de lungmetraje româneşti şi străine, plus un pachet cu un număr record de scurtmetraje româneşti, 18 – dintr-un total de 150 înscrise. O competiţie principală (regizori aflaţi la primul sau al doilea film) cu un concentrat excitant de emoţie şi suspans, din care mie mi-ar fi foarte greu să anticipez Premiul Publicului – toate filmele au cîrlig la spectator. Cei care ştiu că mă dau în vînt după filmele islandeze şi cele intimiste, în două-trei personaje, vor avea parte, sper, de surprize plăcute la Rams şi 10.000 km. Primul conţine cea mai tulburătoare imagine (nu spun care) din toate filmele de la TIFF, iar al doilea e Stockholm-ul acestei ediţii şi e redat aproape integral pe Skype. Am privilegiat însă în competiţie şi filmele care flirtează ingenios (date fiind bugetele nu foarte generoase pe care le-au avut la dispoziţie) cu convenţiile filmului de gen: The Kings Surrender e un convolut action movie nemţesc pe care îl văd refăcut la Hollywood în doi-trei ani, iar Plan Sexenal e un noir mexican cu elemente de horror filmat remarcabil pe 16 mm. Bulgărescul The Lesson şi iranianul Melbourne îşi dispută cele mai palpitante – şi generatoare de preinfarct – scene de suspans, iar britanicul Radiator este o melodramă sfîşietoare despre cum părinţii noştri devin, la rîndul lor, copiii noştri – cu un Richard Johnson (cel din Columna) absolut monumental. Recomandarea specială de a viziona maratonul cu versiunea integrală a lui Nymphomaniac de Lars von Trier vine la pachet cu contraindicaţia de rigoare: e doar pentru cei cu stomac tare. Nu degeaba anumite scene din el nu au ajuns în versiunea distribuită pe marele ecran. Amatorii de cinema sud-american şi scandinav au suficiente motive de satisfacţie: Argentina şi Norvegia sînt cele două ţări invitate la această ediţie. Favoriţii mei din aceste focusuri: Two Gunshots şi, evident, comedia neagră din deschidere, Wild Tales, respectiv clasicul alb-negru Nine Lives. Ce se întîmplă în pivniţele austriece investigate de Ulrich Seidl trebuie văzut în In the Basement ca să fie crezut. Sînt curios dacă spectatorii vor tolera convenţia din Phoenix (majoritatea au o problemă cu asta) – eu am acceptat felul în care Christian Petzold interpretează motivul hitchcockian din Vertigo cu ambele mîini, iar finalul m-a dărîmat. Moartea domnului Lăzărescu face 10 ani, prilej de revizitare a acestui superlativ absolut al Noului Cinema Românesc. Cel mai deprimant – rusescul The Fool. Cel mai luminos – joaca lui Corneliu Porumboiu de-a Frank Capra, umorul dărîmător şi finalul nebunesc din Comoara. Cel mai comic-delirant – suedezul Dyke Hard, un malaxor de parodie SF şi cultură pop psihedelică, în care totul e permis. Totul! Cel mai horror, cu contraindicaţiile de rigoare – austriacul Goodnight Mommy (e făcut de nevasta lui Ulrich Seidl, ca să ştiţi). Plăcerea mea vinovată şi nu prea – comedia neagră coreeană A Hard Day. Surpriza absolută: horror-ul românesc pe format found footage al lui Adrian Ţofei, Be My Cat: A Film for Anne – fioros de eficient. Economia de mijloace e invers proproţională cu complexitatea şi perversiunea delicioasă de care dă dovadă. Cele mai bune numere de dans – Dessau Dancers şi irezistibilul Xenia. Anticipatul gig punk de la Depozitul de Filme, salvat anul trecut şi introdus în circuitul curent al locaţiilor festivalului, imediat după proiecţia documentarului zărghit Zivan Makes a Punk Festival. Nu în ultimul rînd, clasicul mut al lui Michael Curtiz (care a regizat Casablanca) filmat în Cluj la începutul secolului trecut şi proaspăt restaurat, Escortata, cu acompaniamentul live al Orchestrei Operei Maghiare.

Cine vor fi invitaţii speciali?

În primul rînd, Mircea Daneliuc, cu o binemeritată retrospectivă şi o proiecţie de gală cu inclasabilul Proba de microfon. Doi dintre regizorii secţiunii „3x3“, norvegianul Bent Hamer şi spaniolul Agusti Villaronga, ne vor onora cu prezenţa la Cluj. Operele lui Hamer au tot fost arătate la Cluj de-a lungul anilor (de la ambiţiosul Factotum după Bukowski la adorabilul Kitchen Stories) –, dar e pentru prima oară în România cînd se vor vedea ultimul său film, 1001 Grams, şi primele lui două filme, Eggs şi Water Easy Reach (acestea două pe peliculă). Villaronga e o revelaţie personală – e impardonabil cum de nu am auzit de el pînă acum. L-am cunoscut anul trecut la San Sebastian, mi-a trimis toate filmele lui şi am făcut o selecţie din care orice cinefil care se respectă ar trebui să-i vadă debutul, fabulosul Tras el cristal, din anii ‘80. Două teme grele – nazismul şi pedofilia – într-o poveste terifiantă despre cum călăii devin la rîndul lor victime, iar cercul violenţei e perpetuat. Provocator e puţin spus. De fapt, nici celelalte două – El mar şi Pa negro – nu sînt mai cuminţi. Nastassja Kinski descinde şi ea la TIFF – după o scurtă întîlnire pe care mi-a facilitat-o anul trecut, tot la San Sebastian, Vlad Ivanov, care îi era coleg de juriu. Prilejul e cum nu se poate mai nimerit pentru o proiecţie eveniment cu capodopera lui Wim Wenders – Paris, Texas, în versiune digitală restaurată, la cîteva luni după proiecţia de gală de la Berlinala din acest an. Actorul Isaach de Bankole, unul dintre favoriţii lui Jim Jarmusch, vine la Cluj pentru premiera filmului maghiar Mirage, în care joacă alături de Răzvan Vasilescu şi Dragoş Bucur. Şi mulţi alţii…

Anunţarea unei selecţii aduce cu ea bucurie pentru unii şi tristeţe pentru alţii. Cum sună răspunsurile dvs. la întrebarea: filmul meu de ce nu e la TIFF?

Oricum ar suna, nu sună bine pentru cei care îşi văd filmele respinse la TIFF. În funcţie de agresivitatea sau bunul-simţ al celor care întreabă, răspunsurile sînt pe măsură. Mi se întîmplă să fiu întrebat de ce filmul cutare care a fost la Cannes sau mai ştiu eu la ce festival nu e şi la TIFF. Simplu, pentru că nu cei care fac selecţia la Cannes sau mai ştiu eu ce festival o fac şi pentru TIFF.

Care e momentul pe care îl aşteptaţi în fiecare an la TIFF?

Închiderea din Piaţa Unirii – nu neapărat pentru că maratonul storcător de zece zile e la final, ci pentru că proiecţia aia concluzivă are o energie şi emoţie speciale. Să revăd acolo Boyhood anul trecut a fost sublim.

Care e festivalul dvs. străin preferat? Şi de ce?

În ultimii ani, a intrat direct pe primul loc în top festivalul de la San Sebastian. Nu-mi imaginez un loc mai potrivit pentru un festival decît acest orăşel cochet din Ţara Bască. Găsesc filme bune – în selecţia TIFF 2015 au intrat marele premiu Magical Girl, thriller-ul La isla minima, cîştigător absolut al Oscarurilor spaniole Goya, noul François Ozon, Une nouvelle amie, amintitul Phoenix, bulgărescul The Lesson – şi tot aici am văzut pe marele ecran documentarul lui Alexander Nanau, Toto şi surorile lui. La San Sebastian mă pun la curent cu noutăţile latino, am Oceanul la doi paşi de sala de cinema (şi încă mai poţi face baie, chiar dacă e final de septembrie), cît despre mîncare – aş putea trăi cu pinchos toată viaţa. Tot la San Sebastian am reconsiderat ginul tonic – acest cocteil nu foarte exotic are parte aici de un preţ şi o prezentare de lux (servit în pahare imense ca nişte acvarii şi disponibil în zeci de reţete, una mai flamboaiantă ca alta). Şi e al dracului de bun.

Ce v-aţi dori să fi adus/făcut la Cluj şi nu v-a ieşit? Şi care ar fi victoria de anul ăsta?

Nu am reuşit să aduc filmul care tocmai a cîştigat la Cannes Marele Premiu al Juriului, maghiarul Son of Saul. Şi de n-aş fi încercat… Colegul nostru din echipa TIFF, care joacă unul dintre rolurile principale în film, Levente Molnar, o merita cu vîrf şi îndesat. Mi-am mai dorit o comedie dementă şi ireverenţioasă din Coreea, Man on High Heels. Am fost refuzat politicos. Am încercat şi cu Carol, apreciatul film al lui Todd Haynes de la Cannes – directorul de imagine Ed Lachman mi-a povestit seri la rînd în New York despre el. Am reuşit însă să obţin remarcabilul documentar despre liderul formaţiei Nirvana, prezentat anul ăsta la Sundance şi Berlin, Kurt Cobain: Montage of Heck – pentru o proiecţie eveniment la Palatul Banffy de la Bonţida.

Cum aţi descrie „job“-ul de director artistic de festival de film?

Căutător de comori.

Aţi schimbat Clujul în anii ăştia de cînd există festivalul sau v-a schimbat el?

După 14 ani de TIFF, mă mişc la fel de repede şi nu vorbesc cu accent ardelenesc. Nici măcar formula de salut „Servus“ nu mi-a intrat în sînge. Clujul însă cred că s-a schimbat un pic – fie doar şi pentru că acum hotelurile şi pensiunile au răsărit ca ciupercile după ploaie, iar restaurantele nu mai închid bucătăria la 9, ci după miezul nopţii.

Mihai Chirilov este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Pamela Pianezza