Omagieri şi relativizări

Cei opt odioşi / The Hateful Eight (SUA, 2015), de Quentin Tarantino.

Noul film al lui Quentin Tarantino, The Hateful Eight, e filmat pe peliculă de 70 mm în Ultra Panavision 70, un format  popular al anilor ’60 folosit în general pentru spaţii deschise (în cazul unor filme precum, de pildă, Căderea Imperiului Roman / The Fall of the Roman Empire), format care oferă, în comparaţie cu cel utilizat astăzi, o imagine mult mai extinsă şi mai detaliată. Este, pe de o parte, un omagiu adus de Tarantino cinema-ului tradiţional (care pierde teren în faţa cinema-ului digital) şi spectacolului receptării filmelor pe un ecran mare, în lumina celor mai mici detalii. Pe de altă parte, constituie o alegere stilistică ce nu rămîne neexploatată, ci este pusă în slujba obişnuitei autoreflexivităţi a filmelor sale. Contrar menirii sale iniţiale (de susținere a acţiunii western-ului, pastişat după western-urile spaghetti ale lui Sergio Corbucci şi revizuit, incluzînd și elemente din Django Unchained), tehnica e reinterpretată/reciclată pentru a servi mystery-ului de tipul Crima din Orient Express (după modelul cărţilor Agathei Christie), care se încheagă în cabana denumită Prăvălia lui Minnie în perioada de după încheierea războiului civil american.

Drumul unei diligențe care transportă doi călători spre Red Rock – un vînător de recompense, John Ruth (Kurt Russell), şi prizoniera pe care o duce încătușată chiar de mîna sa la spînzurătoare, Daisy Domergue (Jennifer Leigh) – e printre puținele scene filmate în exterior, cu toate că exteriorul e de-a dreptul spectaculos. Ruth acceptă să ia în diligență doi oameni care ar fi riscat altfel să se piardă în viscolul dintre munţi – fostul maior, ac­tu­al vînător de recompense Marquis Warren (Samuel L. Jackson) şi viitorul şerif  al orașului Red Rock, Chris Mannix (Walton Goggins). Ajunși la Prăvălia lui Minnie, cei patru fac cunoștință cu alte patru personaje care s-au adăpostit la cabană – mexicanul Bob (Demián Bichir), englezul Oswaldo (Tim Roth), bătrînul general Smithers (Bruce Dern) şi cowboy-ul Joe Cage (Michael Madsen). Numărul din titlu (un omagiu adus filmului lui Fellini, 8½) nu e tocmai exact (nici atunci cînd se referă la filmele lui Tarantino, nici atunci cînd stabilește personajele „odioase“). Relative sînt și alte lucruri – scrisoarea președintelui Lincoln adresată lui Warren, ca dovadă a prieteniei sale, sau discursul acestuia din urmă despre atrocitățile comise, ambele puse la îndoială de Mannix, dar și povestea lui Mannix însuși despre numirea sa ca şerif. Această relativizare servește mystery-ului, ne incită să facem presupoziții.

Conflictul western-ului, dintre cei care cred în aplicarea legii și cei care preferă răzbunarea, este și el prezent – personajele au convingeri care îi califică pentru o tabără sau alta. John Ruth e de partea unei judecăți imparțiale (își duce prizonierii la spînzurătoare, nu îi împușcă), Warren preferă să îi ucidă chiar el. Acest conflict e pus în scenă în mod neobișnuit sub forma unui mister care trebuie rezolvat, însă rezolvarea nu e specifică unui mystery obișnuit, ci conține elemente de horror. După ce își face dreptate, Daisy apare cu fața plină de sînge, semănînd cu un vampir. Violența de tip grand guignol prezentă aici e împletită cu comicul. Neavînd posibilitatea de a se exprima verbal din cauza opresiunii lui Ruth (fiind deci exact la polul opus față de Warren, care ține discursuri lungi și elocvente), atitudinea comică a lui Daisy e dată de expresivitatea mimicii și a gesturilor, care amintesc de filmul mut, și a unor replici puține, dar bine punctate, adresate lui Ruth. Împreună formează un cuplu comic. Una dintre scenele cele mai reprezentative este cea în care Ruth le vorbește amenințător celorlalți despre ce are de gînd să facă cu ea, iar ea maimuțărește prin gesturi ceea ce el descrie în cuvinte – spînzurarea. În contra ideii că felul în care e tratat personajul feminin e efectul unui misoginism al regizorului, s-ar putea spune că felul în care Tarantino  tratează scenele e tocmai în favoarea personajului – împiedică „obiectificarea“ sa de către o privire masculină.

Urmînd modelul de structurare a acţiunii prin coexistenţa contrariilor, Tarantino nu îşi lasă spectatorul să empatizeze pînă la capăt cu vreunul dintre personaje şi, contrar opiniei că filmele sale sînt demonstraţii de sadism, nu îl lasă să lîncezească prea mult nici în plăceri, nici în opusul acestora. Le opune în fiecare moment una celeilalte, relativizîndu-le şi distanţîndu-ne. O scenă cu împușcături opune detaliilor suferinței pastișarea unei scene de Matrix. Rîsul personajelor din momentele comice atrage cu sine violența, nelăsîndu-ne să rămînem imersați în comic. Muzica este discordantă, nu este concepută pentru a ne ajuta să simțim suferința victimelor. Însă dacă în filmele sale precedente efectul era creat mai mult prin montaj, aici provine şi din respectarea (în cea mai mare parte) a unităţii de spaţiu şi din coregrafierea personajelor în cameră, a punerii cuiva în umbră şi aducerii sale ulterioare  în centru.