Metamorfoza unui cîine

● Mîini. Gesturi. Artă / Il gesto delle mani / Hand gestures (Italia, 2015), de Francesco Clerici.

Mîini. Gesturi. Artă, premiat anul acesta în secţiunea „Forum“ a Festivalului de la Berlin, e un documentar observaţional care reuşeşte să fie deopotrivă o riguroasă incursiune istorică, un studiu tehnologic şi totodată poetic asupra unui proces artizanal, o introducere în domeniul sculpturii şi explorare a filmului ca mediu, toate adunate în cele 77 de minute în care urmărim transformarea unui cîine din ceară (roşie) în bronz. Prelucrarea se petrece într-o atmosferă pe cît de firească, pe atît de sugestiv mitică, într-o turnătorie artizanală veche de aproximativ 100 de ani, folosind un proces şi mai vechi (din secolul al VI-lea î.e.n.), păstrat din generaţie în generaţie pînă astăzi, pe care regizorul Francesco Clerici – aflat la primul său lungmetraj – ne face să-l percepem ca pe un ritual.

Documentarul se deschide cu stadiul în care Velasco Vitali, creatorul unei opere cuprinzînd sculpturile unor cîini, crestează în ceară ultimele detalii ale „pielii“ uneia dintre acestea, fără vreun comentariu asupra stadiilor anterioare (de concept, proiectare etc.). Clerici ne invită, aparent, să privim evenimentele prezentate din perspectiva unui proces tehnologic, în care interesul ne e menţinut prin stîrnirea curiozităţii asupra rezultatului final, urmărind, printre altele, cizelarea formei de ceară formate din bucăţi cu muchii crestate, acoperirea acesteia cu o masă care va deveni solidă, arderea, dezgroparea cîinelui de bronz, şlefuirea şi curăţarea sa cu aer şi substanţe chimice. Toate acestea sînt redate aproape fără cuvinte, pe fundalul reconstituit al unor zgomote minore şi pe muzica lui Serghei Prokofiev, fără comentarii din off sau explicaţii introduse în timpul procesului, care să clarifice o manevră sau alta. Concomitent cu această perspectivă asupra evenimentelor ca procese tehnologice şi a sculpturii ca obiect implicat în ele, culorile, textúrile, sunetele sugerează aproape o intrigă ficţională, trimiţîndu-ne la o schemă de interpretare paralelă, în care cîinele e un personaj. Atunci cînd suprafaţa lui (din ceară roşie) e crestată cu un cuţit încins, sunetul cerii care se topeşte şi picurii roşii care se scurg ne invită să simţim acţiunea mecanică efectuată asupra sa, să îl percepem ca pe o vietate, în ciuda convenţiei ştiinţifice acceptate de obiect. La fel, atunci cînd cîinele de ceară e încastrat în beton, urmărim prefacerile sale (arderea, scoaterea din cuptor) şi manipularea sa (la un moment dat e lăsat să atîrne de un cîrlig de macara) ca obiect, însă sîntem conştienţi în fiecare clipă de ceea ce se află în interior. Felul în care Clerici filmează materia – de la ceară la amestecul de substanţe, la magma de bronz – e un spectacol în sine. Trecerea paletei de culori de la roşu la ocru, la verdele fosforescent al focului din cuptoare, însoţită de textúri de diferite consistenţe şi de mişcările mîinilor printre aceste textúri, e de-a dreptul sinestezică. Aceste comentarii asupra corporalităţii, care ba e prezentată ca însufleţită, ba nu e, sînt dublate de cele asupra corporalităţii artizanilor, prin accentuarea apropierii lor de foc sau de substanţele fierbînde, de care îi desparte folia strălucitoare a unor haine de protecţie. Felul în care se mişcă printre materiale fără să vorbească (aproape ca într‑un film mut însoţit de muzică) e în sine o sursă de suspans, făcîndu-ne conştienţi de fragilitatea lor în contact cu structurile uriaşe. Replicile lor sînt puţine, dar sugestive – atunci cînd e chemat să vină mai aproape de sculptură, unul dintre ei răspunde: „Eh, cît de aproape pot, fără să fiu prins“.

Metoda artizanilor de astăzi e comparată, prin intercalarea unor imagini de arhivă din 1967, cu metoda aproape identică a artizanilor de atunci, lă­sînd impresia, prin selecţia secvenţelor, montaj şi poziţia camerei, că între cele două bucăţi temporale izolate, materialele, sculpturile şi oamenii înşişi sînt alţii, însă gesturile – felul în care artizanii îndeplinesc aceleaşi sarcini, prin aceleaşi mişcări – au rezistat timpului. La fel, modul în care Clerici realizează montajul, concentrînd fiecare oră de lucru într-un minut (crearea sculpturii concretizează 77 de ore în total, iar filmul cuprinde 77 de minute) şi selectînd din acea oră acele gesturi esenţiale, dă naștere la nişte elipse, unite la rîndul lor, ca şi imaginile de arhivă, de persistenţa mişcărilor. Folosirea fragmentelor de film vechi, realizat pe 16 mm, în contextul temei pe care o abordează (ce se păstrează și ce rămîne din scurgerea timpului) aduce documentarul aproape de problematizarea filmului ca medium. El ar putea fi interpretat şi ca o aducere în discuție a unei teme actuale, aceea a persistenţei filmului doar prin „gest“ (acela de a filma, implicînd o echipă), şi nu prin celelalte elemente – pelicula fotografică, regizorul ca principal creator.

Ancuța Proca este critic de film.