Film

Adaptarea lui Pedro Almodóvar după povestirile lui Alice Munro („Ocazie“, „Curînd“, „Tăcere“) urmăreşte preambulul, apariţia şi urmele lăsate de o tragedie în viaţa unei femei pe nume Julieta, interpretată de două actriţe, Adriana Ugarte şi Emma Suárez.

Pentru topul de sfîrşit de an m-am limitat la zece propuneri de filme, distribuite în 2016 în cinematografele româneşti, fără a include filmele proiectate exclusiv în circuitul festivalier, dintre care doar o parte îşi vor găsi distribuitori şi vor ajunge la publicul larg în 2017.

Femeile arată ca nişte obiecte strălucitoare, nişte roboţi frumoşi, dar se dovedesc a fi un fel de zombies.

Debutul în lungmetraj al cunoscutului creator de artă video Omer Fast e o adaptare a cărţii omonime a lui Tom ­McCarthy, care ia forma cinematografică a unei reconstituiri.

Aceste abateri de la abordările clasice sau obișnuite ale adaptărilor sînt o provocare stimulantă și deloc lipsită de emoție, importante nu doar pentru popularizarea lui Blecher, ci și pentru întrebările pe care le pune prin propriile sale comentarii.

Inimi cicatrizate aminteşte spectatorului de existenţa unei mîini care dirijează ceea ce se petrece în film.

Scenele dintre ei îți zbîrlesc pielea și îți rup sufletul. Totul – și tragic, și înduioșător.

O fantezie masculină de un erotism stilizat cu subiectul emancipării unor fete de sub rolurile impuse, prin abuz și educație, de bărbații care le supun pentru a-și hrăni tocmai fanteziile ego-ului lor (fantezii ale identității, dintre care cea mai înalt-chinuitoare e, pentru ei, aceea de a fi japonezi).

Momente de doliu, de-a lungul a trei veri, în trei oraşe diferite (Berlin, Paris şi New York), din viaţa membrilor unei familii care îşi continuă parcursurile în absenţa Sachei (Stéphanie Daub-Laurent), o tînără femeie aparent vibrînd de robusteţe, moartă subit.

Afacerea Est va fi un teritoriu mult mai uşor de recunoscut pentru spectatorii familiarizaţi cu stilul comic-absurd al scurtmetrajelor sale. Noul său film e o (tragi)comedie care păstrează tipologia protagoniştilor săi precedenţi, nişte naivi pentru care mecanismul inventivităţii, găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă, pare să funcţioneze împotriva lor: nu ajunge să le rezolve dificultăţile, ci din contra, reuşeşte să le complice şi mai mult vieţile.

Michèle Leblanc (în interpretarea lui Isabelle Huppert, interpretare considerată unanim drept o îmbogățire preţioasă adusă filmului) e agresată în propria casă de către un bărbat mascat care intră pe fereastră.

Personajul principal pe care Winfried îl interpretează, denumit Toni Erdmann, life coach și prieten apropiat al lui Țiriac, dar și ambasador al Germaniei, e şi el o formă la care ajunge treptat și care nu se vrea definitivă, căreia îi mai adaugă din mers cîte un element.

Festivalului Anim'est de anul acesta i-am dat și o tematică – „Pisica“, animal extrem de îndrăgit în animație, ca și în viața de zi cu zi.

Imaginaţia exuberantă, centrată pe feminin a lui Almodóvar şi stilul mai auster al scrierilor lui Munro, precum și preocuparea ei pentru lumi intime şi femei aflate la diferite vîrste, au fuzionat într-o lucrare cu ritmul, decorul şi personajele unei tragedii.

Reprezentanţii legii sînt, în acest conflict, cei care latră, dar nu muşcă (poliţia e personificată printr‑o căţea) şi nu se ştie dacă au avut vreun cuvînt de spus vreodată faţă de fărădelegile locului.

Brăila este un oraş cu personalitate, care încă se raportează, mai degrabă în mintea celor care nu locuiesc acolo decît în cea a localnicilor, la aura magică a unei boemii multiculturale trecute.

În ce măsură diferă Sieranevada de filmele precedente ale lui Cristi Puiu?

În afară de mijloacele documentarului observațional care ne fac martori la evenimentul parastasului cît mai aproape de integralitatea sa, o bună parte din structura pe care se construiește Sieranevada, care alcătuiește acest cerc al personajelor, face apel la elementele comediei.

Noul film al lui Cristi Puiu trădează aceeaşi preocupare a filmelor sale precedente pentru reprezentarea unui eveniment cît mai aproape de integralitatea sa, de idealul nefragmentării acestuia: Moartea domnului Lăzărescu urmărea parcursul protagonistului de la un spital la altul într-o singură noapte, iar Aurora pe cel al lui Viorel de la o crimă la alta, marcînd violent fiecare întrerupere a acestui curs cu o lipsă de informații.

Un titlu mai exotic a fost horror-ul indian Ludo, o cu totul altă fațetă decît cele știute la noi despre Bollywood, incluzînd mostre revelatoare de punk rock indian, aventuri hormonale cu adolescenți din suburbiile Calcuttei și blesteme ancestrale provocate de tradiționalul joc de pioni și zaruri adaptat la noi sub numele Nu te supăra, frate.

La nivel de intrigă, problema perspectivei e tradusă de Spielberg astfel: pentru Sophie, BFG e un uriaș, dar în propria sa ţară și printre ai săi, acesta e echivalentul unui pitic.

Întrucît au trecut deja trei luni de la premieră, o privire sumară asupra reacțiilor din presa scrisă și electronică va dovedi că filmul Bacalaureat de Cristian Mungiu nu s-a bucurat de atenția pe care ar fi meritat-o.

Romanul de mare succes al lui Lew Wallace, Ben Hur – O poveste despre Hristos, a fost urmat de adaptări, pentru Broadway sau Hollywood, care n-au ajuns mai puţin cunoscute decît inspiraţia lor literară.

Filmul pune față în față lumea fastuoasă a Filarmonicii cu cea a școlii. Însă perspectiva sa nu aduce și ceva nou – o interpretare diferită –, iar ceea ce ne prezintă sînt informațiile pe care le găsim și pe canalele de știri, într-o narațiune.

E o călătorie cu montagnes russes, în care ce se petrece în jur e prea puțin important.

Ceea ce poate trece drept lipsă de structură în Arabian Nights e, de fapt, o organizare minuțioasă

Cel de-al doilea volum din Arabian Nights, denumit The Desolate One, continuă şirul de poveşti început de Şeherezada în volumul 1, relatat sub forma exuberantă, fantastic-documentară a unor cronici despre măsurile de austeritate din Portugalia ultimilor ani şi efectele lor asupra vieţilor unor oameni obişnuiţi.

Ideea de a filma o adaptare clasică a celor O mie şi una de nopţi sau a unei părţi din uriaşa colecţie de povestiri nu pare să-l fi preocupat pe Miguel Gomes.

Roxana Stroe este una dintre cele mai proaspete şi mai atipice voci ale cinematografului românesc.

Noul film al regizorului thailandez Apichatpong Weerasethakul (prezentat la noi de Asociația Culturală Macondo) e o alegorie politic-poetică care porneşte de la premisa unui mister care se cere a fi dezlegat.

Un crime thriller cu o tematică controversată, care atinge problema memoriei Holocaustului sub forma unei intrigi clasice de răzbunare – un fost prizonier de la Auschwitz, ajuns acum printre ultimii supravieţuitori (interpretat de Christopher Plummer), se hotărăşte să caute soldatul german care i-a ucis familia.

Preocuparea lui Liang Zhao pentru explorarea cu mijloacele documentarului a unor probleme sociale actuale ale Chinei nu este nouă, așa cum o demonstrează filmul său precedent, tulburătorul documentar observațional Petition, care urmărea relaţia abuzivă dintre stat şi cetăţenii care îi contestau deciziile, reuniţi în nişte locuinţe provizorii încropite lîngă clădirile oficiale, într-un „oraş al petiţionarilor“.

Odată cu Behe­moth, stilul regizoral al lui Liang Zhao trece de la modul observațional, din care mai păstrează anumite elemente, mai ales în descrierea vieții de zi cu zi a minerilor, la un documentar de tip poetic.

Accentuarea faptului că evenimentele sînt necreditabile apare şi în final, cînd sînt puse faţă în faţă cu concluziile tîrzii ale lui Paul, care, după povestirea istoriei sale de dragoste, face eforturi să o definească, să îi găsească un sens şi nişte vinovaţi.

Încă din scena cu care se deschide, în care un Icar destul de bătrîn pentru a mai reuşi să îşi păstreze echilibrul, prins între soţie şi o relaţie extraconjugală cu o femeie seducătoare, eşuează în faţa mării negre, lăsîndu-se înghiţit de valuri, filmul lui Yves Angelo trasează deja liniile substratului mitologic.

Numele lui Chantal Akerman devenea cunoscut la vîrsta de 25 de ani, odată cu apariţia filmului său Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles, prin care reuşea, în cuvintele lui J. Hoberman, „să schimbe faţa cinema-ului european contemporan“.

(Anti)eroii din The Accursed sînt șar­manți, nemiloși, înduioșători, tiranici, pro­fund tarați, însă cu o credință aproape me­sianică (și, de la distanța de azi, demodată) în arta lor. Un poem crud și empatic despre o lume pierdută, unde artiștii și filozofii nu erau maeștri de PR, ci figuri larger than life.

Sieranevada explorează, cu mijloacele comediei (o comedie deopotrivă neagră şi emoţionantă) şi ale documentarului observaţional, în continuarea poveştii din Moartea domnului Lăzărescu, evenimentele petrecute după moartea lui Emil, la parastasul de 40 de zile la care se adună familia şi cunoscuţii săi.

Comedia pe care o construiesc Gosling şi Crowe e un slapstick în care simpla lor alăturare întru salvarea unei fete pe nume Amelia şi a unui film pentru adulţi cu substrat politic e încîntătoare.

În perioada 27 mai – 5 iunie 2016 va avea loc cea de-a 15-a ediție a Festivalului de Film Transilvania. Am vorbit cu Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, despre începuturi, transformări, bilanțuri, prezent și viitor. Nu ne-am lăsat copleșiți de nostalgii, anul acesta ne așteaptă o ediție grandioasă.

Cel de-al doilea film regizat de Iura Luncaşu apărut anul acesta e o preluare de-a gata, fără vreun aport personal, într-o formă şubredă, a cîtorva formule stereotipe (cîteva elemente de mystery, cîteva elemente de film de aventuri, cîte ceva dintr-un film cu gangsteri şi o poveste cu un triunghi amoros).

Bacalaureatul care apare și ca titlu este, s-ar putea spune, doar un pretext, în spatele căruia e România de astăzi cu mai toate problemele ei. Spectatorul descoperă un adevărat tablou al vremurilor actuale. Recunoaștem totul, filmul fiind ca un fel de oglindă nedeformantă.

Eu îmi doresc ca filmele mele să fie complexe, încărcate, cu multe niveluri. Aveam o grămadă de note și de însemnări despre valori negociabile și adevăruri parțiale, despre compromis și educație și corupție – și la un moment dat am decis să combin patru din poveștile astea.

Unul dintre cele mai importante filme româneşti ale anului, aflat şi în competiţia Festivalului de la Cannes, Bacalaureat e un thriller realist (de un realism chiar mai clasic decît cel din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, dar cu un nivel de complexitate comparabil cu După dealuri) şi o dramă de familie care capătă, prin analiza extinsă, multiramificată a lui Mungiu, amploarea unei drame sociale.

În 03.ByPass, noul film al lui Nap Toader, un bătrîn (devenit un obişnuit al serviciilor medicale de urgenţă) cheamă ambulanţa, pregătind între timp pentru echipaj, pe o tavă, cîteva ceşti de ceai englezesc pe care nu apucă să le şi servească – e găsit inconştient, lîngă ele.

Noul film al lui Cătălin Mitulescu e o incursiune într-o noapte decisivă din viaţa unui cuplu, aflat într-un moment de criză. Faptul că un conflict e ţinut la cote minime pe parcursul întregului film nu e o deficienţă, însă subtilitatea pe care o pretinde jocul dintre Monica şi Adrian e, de fapt, sărăcie, lipsă de substanţă.

O demonstraţie de grandoare, tehnologică și nu numai. Jungla e făcută să pară, prin folosirea CGI-ului, pe cît de imensă, pe atît de întunecat-înfricoşătoare, ascunzătoare de pericole.

Horror-ul austriac Noapte bună, mami! / Ich seh, Ich seh  explorează relaţia dintre o mamă şi fiii săi gemeni din perspectiva  groazei  provocate de ne(re)cunoaşterea identităţii celuilalt, pînă în punctul torture porn-ului.