„Investim în viitor şi în spectatorii avizaţi de mîine“ – interviu cu Laurenţiu BRĂTAN

Numele lui Laurențiu Brătan se leagă, de 11 ani încoace, de Anim’est. Oaia roz, mascota festivalului, a fost secondată la această ediție de o pisică albă. Festivalul internațional de animație a început în București pe 7 octombrie și ține pînă pe 16. Dacă n-ați ajuns încă, mai aveți timp.

Am vorbit cu Laurențiu Brătan despre publicul nou care a crescut odată cu festivalul și ce înseamnă o viziune pe termen lung pentru filmul de animație.

Cît de mare s-a făcut Anim’est-ul în cei 11 ani de existență?

Anul trecut, la ediția a zecea, ne-am propus să aniversăm cifra rotundă prin programe și mărime. Ne gîndeam că anul acesta va fi ceva mai mică, dar acum ne dăm seama că festivalul nu mai poate să coboare sub o anumită cantitate, așa cum n-a coborît niciodată sub un anumit nivel de calitate. Avem în mod constant între 350 și 400 de filme pe ediție. Anul acesta – mai aproape de 400. Ele sînt mai ales scurtmetraje (căci așa se produce în animație), dar, evident, există și lungmetraje – noi și vechi –, 26 la număr în acest an. Festivalul nu mai poate scădea pentru că, în mod inevitabil, la fiecare ediție programele se articulează pe un schelet deja existent: competițiile, secțiunile „invitate“ (festival invitat, școală invitată, studio invitat, animator invitat etc.), secțiunile retrospective. Pe acest schelet se construiesc programele, care trebuie să aibă și o anumită lungime pentru a fi convingătoare. Prin urmare, e imposibil să scazi sub o anumită cantitate, dacă vrei să menții valoarea programelor propuse.

Festivalul însă nu mai înseamnă de mult doar proiecții de filme. Înseamnă și prezentări, mese rotunde, master class-uri, dezbateri, sesiuni de întrebări și răspunsuri cu reprezentanții filmelor prezenți la festival, expoziții și vernisaje. Și înseamnă mai ales o platformă educațională complexă și continuă, care se prelungește și în afara festivalului, pe aproape tot parcursul anului.

Festivalului de anul acesta i-am dat și o tematică – „Pisica“, animal extrem de îndrăgit în animație, ca și în viața de zi cu zi. O secțiune întreagă s-a articulat în jurul acestei tematici – de la filme clasice, ca Pisicile aristocrate sau Parisul vesel, pe care le-am văzut cu toții cînd eram mici, pînă la filme recente, scurtmetraje și lungmetraje deopotrivă. Și culminînd cu un cine-concert, prezentat în închiderea festivalului, cu filmele mute avîndu l ca protagonist pe Felix the Cat, acompaniate live de Simona Strungaru Sym­phonics, după o partitură compusă special pentru acest eveniment. E un tip de spectacol nu foarte des întîlnit, așa că aviz amatorilor – nu-l ratați!

Ați spus mereu că „una dintre cele mai importante misiuni ale festivalului este aceea de a resuscita și promova animația autohtonă“. Ce s-a întîmplat pe acest front?

Din 2011, festivalul se completează în mod organic cu o platformă educațională pe care am început s-o dezvoltăm cu un workshop extins pe an, ținut primăvara – Animation Worksheep. El a ajuns anul acesta la două ediții pe an – una de primăvară și cealaltă de toamnă. Acest workshop se adresează în special tinerilor români și moldoveni de 18-25 de ani, cu minime cunoștințe de animație și care vor să se perfecționeze. Mulți dintre ei sînt studenți ori proaspăt absolvenți ai facultăților de profil (film, arte) și vor să ia contact și cu alte structuri edu­caționale, în afară de cursurile de facultate. De curînd însă, printr-un parteneriat cu UNATC, ne adresăm și masteranzilor la animație din cadrul UNATC și unora care lucrează deja în animație, în studiouri sau pe cont propriu, scopul fiind acela de a forma viitori trainer-i și personal didactic. Cele șapte ediții de pînă acum au dat peste 70 de absolvenți, din care peste 40 și-au găsit de lucru în studiouri de animație, alții au fost admiși la școli de animație prestigioase din Europa, alții lucrează ca freelancer-i, iar alții fac film de animație (cu bani obținuți prin concursurile de scenarii de la CNC). De exemplu, peste 30 de animatori din echipa care a lucrat la Muntele magic, al Ancăi Damian, sînt absolvenți ai Animation Worksheep. Acest lucru ne bucură și ne încurajează foarte mult, căci obiectivul acestei platforme pe care am dezvoltat o e unul cît se poate de concret: să contribuim la perfecționarea forței de muncă din acest domeniu, ceea ce am și reușit.

Un alt proiect în acest sens se numește Project Worksheep și constă într-un ­pitch de proiecte de animație, ce are loc în fiecare an în timpul festivalului. El a început în 2013, deci anul acesta a ajuns la ediția a IV-a. În fiecare an, un proiect e selecționat și premiat de către HBO – banii respectivi mergînd în dezvoltarea și producția filmului. Anul acesta e gata primul film care a obținut acest premiu, realizat de Ana-Cătălina Dobrescu, și va fi proiectat în festival.

Pe lîngă toate aceste proiecte, Anim’est funcționează și ca un catalizator pentru comunitatea de animatori din România: aceștia își prezintă filmele în festival și le pot compara valoric cu celelalte, realizate de români sau străini. Ei intră în contact, interacționează cu animatorii străini prezenți la festival, cu producătorii, au ocazia să discute despre eventuale proiecte comune etc. Dacă la ediția a doua a festivalului (în 2007), atunci cînd am organizat prima competiție românească, cu greu am reușit să strîngem filme pentru o oră de proiecție, acum există destulă producție încît să putem și selecționa. Ca să nu mai spunem că se produce deja și lungmetraj de animație, ceea ce acum cîțiva ani părea de domeniul fantasticului.

Ce ați reușit să aduceți la București anul acesta și nu v-ați fi imaginat la începuturile voastre?

Mi-e greu să mă refer la ceva concret. În general, la prima ediție nu prea ne gîndeam că festivalul va căpăta o asemenea amploare, că va deveni unul din cele mai mari din România și că va ajunge o referință în circuitul festivalier european al filmului de animație, că va fi frecventat de atît de mulți străini și că va ajunge să depășească 20.000 de spectatori. Că va merge și în alte orașe (Brașov, în ultimii ani) și că se va internaționaliza (anul acest organizăm ediția a VI-a la Chișinău). A avut o creștere spectaculoasă mai ales de la ediția din 2008, iar de atunci e un punct de referință în viața cinematografică din România și în mediul animatorilor europeni.

Publicul nou pentru filmele de animație pe care l-ați format în acești ani a mai crescut. V-a rămas fidel, îl vedeți la proiecții, la atelierele organizate în cadrul festivalului?

Da, există un public fidelizat, care vine an de an – cred că sînt mai ales cei care își cumpără abonamente. Apoi, cred că anumite evenimente au publicul lor fidel – de exemplu Creepy Animation ­Night. De asemenea, copiii și adolescenții de la edițiile din 2006-2007 sînt deja publicul tînăr (major) de azi. Noi acordăm foarte mare atenție proiecțiilor pentru copii, workshop-urilor pentru copii și adolescenți, căci ei sînt publicul de mîine. Investind în ei și atrăgîndu-i către filmul de calitate, investim în viitor și în spectatorii avizați de mîine, care vor fi în stare să facă diferența între un produs cultural prost și unul de calitate. E o atitudine responsabilă și o viziune pe termen lung pe care orice manager cultural ar trebui s-o aibă.

Care sînt descoperirile în materie de animații din acest an?

Ca în fiecare an, eu am făcut preselecția filmelor înscrise în competiții. Am văzut foarte multe filme bune, unele excelente. Am reținut, de exemplu, un scurtmetraj de o extraordinară profunzime, foarte original formal și foarte frumos vizual – Love, de Bucsi Réka – o coproducție franco-maghiară. Apoi, ca de fiecare dată, mă încîntă umorul tipic belgian al lui Stéphane Aubier și Vincent Patar, care anul ăsta revin cu Panică în sat: Prima zi de școală. Obișnuiții festivalului îi cunosc deja pe cei doi loser-i – personaje ale filmelor celor doi animatori –, Cowboyul și Indianul, care fac numai prostii și care, în acest episod, nu știu ce minciuni să mai inventeze ca să chiulească din prima zi de școală, pentru a pleca într-o vacanță de mult visată.

Recunosc, însă, că sînt în festival și filme pe care nu le-am văzut, în afara competițiilor, și pe care le aștept cu nerăbdare. Printre ele, un film fără cuvinte, Țestoasa roșie, de Michaël Dudok De Wit, co-produs de studiourile Ghibli. Pe durata festivalului nu prea îmi permit să intru la filme, dar aș vrea foarte mult, de exemplu, să văd integral un program extrem de ambițios – o retrospectivă a animației spaniole în opt episoade, grupate sub numele „From Doodles to Pixels“.

a consemnat Ana Maria SANDU