Puţină perspectivă

The BFG / Marele uriaş prietenos (Marea Britanie-Canada-SUA, 2016), de Steven Spielberg. 

Despre filmele de animaţie 3D ale lui Martin Scorsese (Hugo) şi Steven Spielberg (Aventurile lui Tintin) s-a spus că vor constitui testul posibilității de extindere a 3D-ului la scară largă, iar aşteptările pentru noile lor filme sînt strîns legate și de cum pot fi folosite în mod creativ aceste tehnologii. Dincolo de aparenţa sa de film-pentru-copii şi de simplismul cu care a fost etichetat drept un „film de vară“, Marele uriaş prietenos are şi el un cuvînt de spus în acest sens. Multe dintre calităţile cărţii lui Roald Dahl de la care pornește se regăsesc în adaptarea lui Spielberg (în interacțiunea dintre personajele principale ale filmului sau în limbajul savuros și stîlcit al uriașului), altele mai puțin (filmului i s-a reproșat, printre altele, că exclude elementele mai întunecate ale cărții), însă adaptarea sa poate fi interesantă mai ales prin ceea ce se petrece în procesul de trecere de la textul literar la versiunea cinematografică.

Principala provocare cu care trebuie să se fi confruntat Spielberg în adaptarea cărţii lui Roald Dahl pentru cinema e o problemă referitoare la spaţiu. Povestea prieteniei care se înfiripă între o fetiţă (Sophie) şi un uriaş-alchimist blînd şi nostalgic (BFG, interpretat de revelația filmului precedent al lui Spielberg, Mark Rylance), şi a încercărilor acestora de a înfrunta pericole şi mai mari decît ei (la propriu, ca dimensiune), trebuie să se desfășoare în cinema într-un cadru, ca într-o „fereastră“. În această „fereastră“, Spielberg trebuie să facă posibilă întîlnirea fantastică dintre o lume de dimensiuni omeneşti şi cealaltă, pe măsura uriaşilor, și o face mai întîi prin pătrunderea lui BFG în lumea umană, pe străzile Londrei imaginate de Dahl în stil dickensian, apoi prin pătrunderea lui Sophie în lumea uriaşilor, şi ulterior prin repetarea acestui tipar. Soluţia acestei probleme e, în filmul lui Spielberg, să ne arate, la fiecare pas, că dimensiunea depinde de perspectivă, de locul din care privim şi de termenul de comparaţie pe care îl avem (influențele cele mai evidente, invocate puternic, chiar şi prin dialog, se află în Rear Window al lui Hitchcock). 3D-ul sare în ajutor în această problemă de perspectivă. Ceea ce editoarea lui Scorsese, Thelma Schoonmaker, afirmase despre efectul 3D în Hugo, și anume că nu e făcut atît pentru a aduce lucrurile de pe ecran mai aproape de fața noastră (precum o face, de pildă, Ang Lee cu tigrul din Viața lui Pi), ci mai ales pentru „senzația că te afli în aceeași cameră“ (în același spațiu) cu personajele, e valabil și pentru filmul lui Spielberg. Începutul cărţii lui Dahl ne introduce direct în momentul întîlnirii dintre fetiță și BFG, prin descrierea razei de lumină care secționează perdeaua camerei lui Sophie la ora cea mai întunecată a nopții. Spielberg, în schimb, se folosește de timp pentru a ne plimba mai întîi minute bune prin culoarele orfelinatului, alături de Sophie, o păturică și un motan, acomodîndu-ne cu dimensiunile spațiului uman, permițîn­du ne să-l explorăm. Acesta va fi primul nostru reper pentru comparație. Atunci cînd Sophie se oprește pe un culoar și privește înspre miniatura unei case cu un pat asemănător cu al său, putem vedea prima răsturnare de perspectivă, inofensivă: Sophie e primul uriaș care ni se arată ca atare, prin comparație cu elementele machetei.

La nivel de intrigă, problema perspectivei e tradusă de Spielberg astfel: pentru Sophie, BFG e un uriaș, dar în propria sa ţară și printre ai săi, acesta e echivalentul unui pitic. Cînd unul dintre ceilalți uriași canibali pătrund în casa lui BFG, una dintre primele griji ale acestuia e, așa cum observă în cronica sa Matt Zoller Seitz, să îi ascundă ochelarii lui Sophie, pe de o parte, pentru a nu lăsa urme care ar dovedi prezența unui om pe teritoriul uriașilor, și pe de alta, pentru a-i proteja: gestul său dezvăluie grija pe care i-o poartă fetiței. Însă ochelarii lui Sophie mai îndeplinesc o funcție: ne amintesc că ceea ce vedem ține de perspectiva ei. Lucrurile de acolo par extraordinare pentru că sînt comparate cu lumea din care provine ea (altfel, nu e o lume mai deosebită de a noastră).

Numai prin impunerea perspectivei lui Sophie, care îl vede pe BFG ca pe un uriaș, spre deosebire de rudele lui, și readucerea sa în Palatul Buckingham, sub privirile altor oameni care îl percep drept uriaș (printre care și Regina) e posibilă răsturnarea de situație, răzvrătirea acestuia faţă de inamicii săi mai mari. Toate acestea se adaugă textului ca un comentariu separat, autoreflexiv, despre diferite feluri de a privi. 

Ancuța Proca este critic de film.