„Rolul meu e să creez simpatie la nivelul publicului“ - interviu cu regizorul japonez Sion SONO
TIFF-ul i-a dedicat anul acesta o amplă retrospectivă regizorului cult Sion Sono, copilul teribil al cinema-ului independent japonez, prezentînd zece dintre cele mai provocatoare filme ale sale.
În ce măsură filmele dvs. mai vechi și mai noi se încadrează în stilul ero-guro?
Cîteodată fac ero-guro, dar asta nu e tot ceea ce fac. Iubesc toate genurile. Iubesc, de asemenea, și filme ca Babe. Preferințele mi se schimbă de la an la an. De exemplu, într-un an pot fi interesat de ero-guro, dar asta se poate schimba cu ușurință în anul următor. Sînt foarte schimbător.
În acest caz, ce vă inspiră anul acesta?
Am fost cam serios în ultima vreme, deci s-ar putea să mă întorc la ero-guro.
Cum se integrează un film de familie în genul tokusatsu kaiju, ca Dragoste și pace, între celelalte filme ale dvs.?
Am scris acel scenariu acum 25 de ani. Atunci am scris trei scenarii, dar sentimentele mele s-au schimbat dramatic de-atunci. Eram foarte tînăr. Între timp m-am schimbat.
Ați folosit și alte scenarii scrise în tinerețe?
Aproape toate scenariile din tinerețe au fost deja filmate – Dragoste și pace, Whispering Star și Why Don’t You Play in Hell. Acum lucrez la o nouă versiune a unei povești și o voi transforma în scenariu.
Supraviețuitorul și Tărîmul speranței tratează personaje confruntate cu dezastre. Cum vedeți scopul filmelor de ficțiune și al filmelor non-ficționale, documentare în tratarea dezastrelor?
Documentarul îl poți face abia după ce evenimentul a avut loc, dar dacă e dramă, poți filma chiar cînd dezastrul are loc. Așa că am luat interviuri oamenilor implicați și am vrut să exprim corect ceea ce acei oameni simțeau. Asta nu poți face în documentar. Cînd publicul vede un documentar, înțelege ce s-a întîmplat și zice „Vai! Ce chestie grea“, dar o dramă poate crea simpatie pentru că publicul se poate simți ca și cum ar trăi prin acele dezastre. Deci rolul meu e să creez simpatie la nivelul publicului.
De ce ați face un film precum Clubul sinucigașilor, știind că publicul japonez îl va detesta?
Eram cam pe drumuri atunci. Uram lumea. Călătoream, de fapt, prin lume. Nu simțeam nevoia să fac pe placul nimănui.
Și acum? Ați mai face un film pe care publicul să-l deteste?
Atunci, pasiunile și sentimentele pe care le aveam erau fidele realității. Nu vreau să uit acea pasiune, dar acum am și o soție și, într-un fel de-a spune, e imposibil pentru mine să mai fac vreodată așa ceva. Nu încerc neapărat să fac filme care să le placă oamenilor, dar aș vrea să fie ceva puternic, care să-i impresioneze.
a consemnat Radu MEZA
