„Explorez poveștile cu foarte puține replici“ - interviu cu regizoarea Roxana STROE
Roxana Stroe este una dintre cele mai proaspete şi mai atipice voci ale cinematografului românesc. A terminat deja trei scurtmetraje, Plante perene (2013), Black Friday (2015) şi O noapte în Tokoriki (2016), cel din urmă fiind recompensat la Berlin cu Premiul special al juriului secţiunii „Generation 14plus“.
Cum aţi pornit pe drumul cinematografiei?
Totul a pornit ca o provocare: am terminat un liceu cu profil real, mate-fizică intensiv, şi toată familia se aştepta să urmez o facultate apropiată ca domeniu. Pe la sfîrşitul clasei a XI-a mi s-a năzărit că vreau altceva, ceva suficient de divers și complex cît să-mi satisfacă firea capricioasă; cu alte cuvinte, o meserie de care să nu mă plictisesc.
Au existat mentori sau persoane care v‑au influențat deciziile regizorale?
Am avut regizori care m-au inspirat şi continuă să o facă cu fiecare vizionare a filmelor lor, nu mentori. Aşa cum sînt picturi, fotografii sau poezii care te inspiră, am filme la care revin şi vreau să cred că, de fiecare dată, le văd altfel. Nu știu dacă are sens să numesc cîteva dintre ele, sînt destul de multe şi de diferite ca stilistică şi am impresia că ar fi nedrept să enumăr doar o parte. Îmi place Roy Andersson în aceeaşi măsură în care îmi place Béla Tarr şi mă uit la documentarele lui Bert Haanstra sau ale lui Joris Ivens cu aceeaşi admiraţie cu care mă uit la documentarele realizate de Chantal Akerman.
Unde a circulat scurtmetrajul O noapte în Tokoriki?
A început cu Berlinul, unde am avut premiera mondială şi am cîștigat Premiul Juriului, şi de atunci a fost selecționat la diverse festivaluri, precum cel din Boston, MiFo în Miami, L.A. Film Festival, Mammoth Lakes, Sidney, Hamburg, Edinburgh, Karlovy Vary, Rio, Dokufest în Kosovo. A fost şi la Cannes, dar în secțiunea „Short Film Corner“. În ţară, O noapte în Tokoriki a fost la TIFF, unde a fost premiat, şi în cadrul Festivalului Filmului European, alături de celelalte două scurtmetraje realizate anterior: Black Friday şi Plante perene. Urmează Festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde sînt în programul „Future Frames – New Directors to Watch“, alături de încă nouă proaspăt absolvenţi aleşi din toată Europa.
Au existat reacții diferite de la un continent la altul?
Aplauze ca la Berlin nu ştiu dacă au mai fost, poate doar la TIFF, unde mi-au povestit colegii mei ce feedback pozitiv a avut filmul. Eram plecată din ţară la un alt festival şi nu mi-a venit să cred cînd am aflat că iau premiu pentru al doilea an consecutiv şi că nu sînt acolo să-l ridic. Sînt multe festivaluri din cele enumerate mai sus la care nu am reuşit să ajung, pentru a vorbi de felul în care a fost perceput. Pînă acum, însă, nu pot să mă plîng, a fost foarte bine primit.
Multe din întrebările primite la sesiunile de Q&A făceau referire fie la amplasamentul discotecii – au fost foarte surprinși să afle că e filmat într-o sală dezafectată din Bucureşti, pe care am amenajat-o de la zero cu Adina Lupu (scenografa filmului) şi nu într-o locaţie reală, i-a surprins la fel de tare şi faptul că e filmat pe 35 mm și am avut doar vreo 40-50 de minute de peliculă pentru brut (însemnînd doar vreo două, maximum trei duble pe cadru) –, fie la cum a fost receptat filmul în ţară, fie erau interesaţi de viitoarele mele proiecte. O tînără din Los Angeles a ridicat mîna să-mi pună o întrebare care s-a transformat, de fapt, într-o constatare personală legată de propriul majorat, mărturisind că a trăit pe pielea ei experienţa relatată în film şi cred că e genul de mărturisire care vorbeşte despre caracterul universal al povestirii, în ciuda elementelor mai rustice sau tipic româneşti care o îmbracă.
În Black Friday aţi filmat o situație absurdă petrecută la una din cozile din vremea lui Ceaușescu. Cum aţi găsit și cum aţi dezvoltat subiectul?
Black Friday e o adaptare a nuvelei „Dimineaţa lunetistului“ scrisă de Vladimir Sorokin, prozator rus contemporan. Sorokin e recunoscut pentru stilul vizual al poveștilor şi pentru latura absurdă şi ușor macabră în care le îmbracă. Am citit nuvela după ce mi-am dat licenţa, m‑a impresionat şi nu-mi ieşeau din minte anumite descrieri; nu mi-a luat mult să mă decid cu ce proiect să aplic la examenul de masterat. E adevărat că adaptarea scrisă de mine, iniţal, se ducea mult spre actualităţile politice din ţară si m‑am zbătut cîteva luni după ce am intrat la masterat să obţin aprobări pentru anumite locuri. Mă complicam şi ajunsesem într-un punct în care simţeam că mă îndepărtez tocmai de ceea ce îmi plăcuse în poveste, devenea totul mult prea orientat într-o anumită direcţie şi, cumva, nu mai rezona tematic cu ce îmi doream să transmit în film. Atunci m-am hotărît să schimb, să încerc o altă abordare, şi aşa a început colaborarea cu Ana-Maria Gheorghe; am fost colege de generaţie, eu la regie, ea la scenaristică. Concluzia la care am ajuns, după mai multe discuţii, a fost să rămînem în anii ’80, iar tranziţia de la atmosfera rusească a anilor respectivi la a noastră s-a petrecut repede şi e lesne de înţeles de ce.
Revenind la Tokoriki, cum aţi făcut casting-ul?
Pe unii dintre ei îi știam dinainte şi îi văzusem în alte scurtmetraje sau în piesele pe care le joacă pentru examenele de la actorie, la alţii am ajuns din recomandările colegilor de echipă care, ştiind povestea, înţeleseseră ce tipologii se potrivesc. E adevărat că aveam anumite fizionomii în minte şi că m-am tot uitat înainte pe site-urile agenţiilor din domeniu, dar nu se poate vorbi de casting, ca student, te duci şi abordezi direct. Eu, cel puţin, nu am făcut, m-am dus şi am vorbit cu ei. S-a nimerit să fie toţi disponibili în perioada programată şi să dorească să se implice în proiect.
Aţi declarat undeva că uneori cuvintele pot strica echilibrul unui film…
M-am referit la anumite cuvinte şi la anumite contexte în care dialogul nu face decît să furnizeze informaţii care pot, la fel de bine, să fie transmise vizual. Din păcate, sînt multe astfel de situaţii în care se apelează la dialog ca la unica modalitate posibilă de a comunica ceva spectatorului. Sau în multe comedii, spre exemplu, unde comicul de limbaj e de multe ori folosit în detrimentul celui de situaţii sau de caractere.
Personal, explorez zona poveştilor care cer foarte puţine replici pentru a fi spuse, cu asta rezonez, cu priviri şi gesturi, oameni care poate nu mai au ce să-şi vorbească şi factori externi iau locul vorbelor lor, de la piesele dintr-o discotecă la diverse ambianţe care îşi revendică propria voce.
Cum reuşiţi să îmbinaţi delicatețea cu fermitatea regizorală?
Cu timpul înveţi cum să te impui pe un platou de filmare şi cred că fiecare proiect la care lucrezi îţi aduce şi mai multă tactică, diplomaţie – esenţială atunci cînd se nasc conflicte – şi te ajută să deprinzi diverse tehnici de comunicare cu cei implicaţi; ei devin mai receptivi la ceea ce ai de spus, iar tu eficientizezi activitatea lor şi economisești timp. Pe lîngă toate astea, este indispensabil un asistent de regie care să ştie ce are de facut; am avut norocul, la Tokoriki, să lucrez cu Cristian Ciurea, profesionist în adevăratul sens al cuvîntului. Încă sînt de părere că nu am fi terminat la timp tot ce ne propuseserăm fără ajutorul lui.
Aţi avut susținere din partea profesorilor de la UNATC?
Recunosc că sînt genul de student care face mai mult după cum îl taie capul; cel puțin în ultimii doi ani, cît am studiat masteratul, am discutat destul de puţin pe subiectele pe care le aveam (de multe ori doar din cauza faptului că le schimbam pe parcurs, treceam prin mai multe variante) cu scenarista cu care am colaborat şi la Black Friday, şi la O noapte în Tokoriki, şi preferam să mă lovesc singură de anumite probleme tocmai în ideea de a învăța cum să mă descurc. Nu știu dacă am procedat bine sau nu, dar mi-am asumat alegerea.
Dar, revenind la susţinere, pot să spun că cei doi profesori de an pe care i-am avut au fost mereu înţelegători cu mine şi chiar dacă mă mai muştruluiau pentru introvertirea cu care îmi desfăşuram activitatea, au făcut tot posibilul să mă ajute atunci cînd am avut nevoie, fie că era vorba de găsirea unui loc sau a unui anumit actor, fie chiar moral, în momentele în care voiam să renunţ şi să mă apuc de altceva. La examane era mai greu pentru că veneau toți profesorii din facultatea de film, uneori de la toate secţiile, şi abia atunci începeau măcelul şi demoralizarea, dacă pot să spun aşa…
Trei scurtmetraje preferate?
Rivers Return (regia Joe Vanhoutteghem) – pur si simplu, un poem vizual despre destinul ființei umane. Butter Lamp (regia Hu Wei) – pentru latura tragicomică abordată în tratarea luptei de păstrare a identităţii culturale. Primul MeTube (regia Daniel Moshel) – încă rîd cu lacrimi la fiecare vizionare.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
