Şeherezada lui Miguel Gomes
As Mil e Uma Noites: Volume 1 – O Inquieto / Arabian Nights: Volume 1 – The Restless One (Portugalia-Franţa-Germania-Elveţia, 2015), de Miguel Gomes.
Ideea de a filma o adaptare clasică a celor O mie şi una de nopţi sau a unei părţi din uriaşa colecţie de povestiri nu pare să-l fi preocupat pe Miguel Gomes. Monumentalul Arabian Nights, compus din trei filme separate (care pot fi vizionate şi în cîteva proiecţii-eveniment la Cinema „Elvira Popescu“, individual şi cumulate), fiecare fidel unei logici proprii şi fiecare adunînd cîteva povestiri, împrumută modelul de punere în ramă al vechilor poveşti ale Şeherezadei (în care aceasta spune o poveste despre cineva care ajunge, desigur, să spună o poveste despre altcineva, care…), anumite dialoguri şi un anumit ton, dar e departe de ceea ce te-ai putea aştepta de la o adaptare. Una dintre diferenţele cele mai evidente provine din faptul că poveştile lui Gomes sînt născute din actualitate, din Portugalia ultimilor ani şi din interviuri aproape documentare cu oameni care suferă de pe urma crizei economice. Parte film de ficţiune, parte documentar, parte comedie şi satiră, parte melodramă, în Arabian Nights, mijloace şi teme contradictorii sînt puse faţă în faţă. Una dintre calităţile sale cele mai importante e faptul că de această contradicţie filmul îşi face şi spectatorul conştient. Şeherezada lui Gomes (ca şi celelalte personaje din film care spun o istorie sau alta) povesteşte şi, simultan, îşi pune în discuţie legitimitatea propriului discurs, faţă în faţă cu realităţi mai extinse şi mai profunde, pe măsură ce povestea pe care o compune se derulează.
Primul dintre cele trei volume, intitulat The Restless One, conţine un prolog-manifest, valabil pentru toate cele trei părţi, în care regizorul întoarce camera asupra sa şi discută propriul demers într-o scurtă intervenţie, pentru a fugi apoi de cameră şi de echipă. Prologul se constituie el însuşi într-o interogaţie – cum s-ar putea face un film care să fie simultan fantastic şi angajat politic, fără a se anula reciproc, unul, de pildă, despre lupta apicultorilor cu roiurile de viespi care ameninţă cu extincţia albinele şi în acelaşi timp despre tragedia oamenilor disponibilizaţi de la o fabrică de nave maritime care îşi trimite pe mare ultimul vas? Dincolo de aceste poveşti, stilul regizoral al lui Gomes nu e cu nimic mai puţin stimulativ. Spectatorul e pus să urmărească simultan fragmente de imagini dintr-o poveste (de pildă, cea despre distrugerea viespilor) în timp ce voci din altă poveste, ale lucrătorilor care descriu cu nostalgie ritualul aproape religios prin care obişnuiau să îşi lase vapoarele făcute de ei să plece pe mare, se suprapun peste ele.
După o scurtă introducere a Şeherezadei şi a fecioarelor din Bagdad, responsabile pentru conţinutul poveştilor, acestea încep să istorisească întîmplarea unor lideri de stat care se întîlnesc pentru a stabili bugetul ţării (în timpul crizei economice din 2013-2014) sub forma unei poveşti despre dorinţe şi blestemul îndeplinirii lor. Simţindu-se lipsiţi de viaţă, bărbaţii se lasă ademeniţi de propunerea unui vrăjitor care le oferă un spray cu aerosoli cu efect afrodiziac, pe care, vrînd ulterior să îl anuleze, constată că nu mai pot. Ieşirea din vrajă e posibilă doar cu achitarea unui preţ cît se poate de real, al banilor tăiaţi din bugetul de stat.
Cea de-a doua poveste spusă de Şeherezada evocă un cocoş care deranjează o întreagă comunitate prin cîntatul la ore nepotrivite în timpul alegerilor locale. Povestea trece de la momente de fantezie, în care un om poate vorbi limba cocoşului şi îi poate asculta povestea, la unele legate de documentarea procesului de votare şi a nemulţumirilor sătenilor. Cocoşul devine la rîndul său naratorul următoarei naraţiuni, în care explică de ce cîntă. Povestea sa e o melodramă cu un triunghi amoros jucată de copii care se prezintă încă de la început ca actori, generînd astfel un efect de distanţare, lăsîndu-ne să ne amuzăm sau să ne emoţionăm în faţa evenimentelor prezentate şi să devenim conştienţi în acelaşi timp de artificiul lor.
Ultima poveste se constituie într-o serie de mărturii sub forma unor interviuri deosebit de emoţionante ale unor oameni care şi-au pierdut locurile de muncă şi care sînt invitaţi să participe la un fel de manifestaţie de protest prin înot în prima zi a anului, precedate de o incursiune fantastică a unui instructor de înot în burta unei balene pentru un examen medical. Însă poveştile continuă în cel de-al doilea volum.
Ancuța Proca este critic de film.
