Metamorfoză tragică
Julieta (Spania, 2016), de Pedro Almodóvar.
Adaptarea liberă realizată de Almodóvar a celor trei povestiri ale scriitoarei Alice Munro, „Ocazie“, „Curînd“, „Tăcere“ (reunite în volumul Fugara) nu a rezultat într-unul dintre cele mai îndrăzneţe, inconfortabile filme ale sale, dar tot are destule lucruri de oferit. Imaginaţia exuberantă, centrată pe feminin a lui Almodóvar şi stilul mai auster al scrierilor lui Munro, precum și preocuparea ei pentru lumi intime şi femei aflate la diferite vîrste, au fuzionat într-o lucrare cu ritmul, decorul şi personajele unei tragedii.
S-ar putea spune că, deşi urmează ordinea în care au fost adunate în volumul de proză, majoritatea evenimentelor din cele trei povestiri (care au o anumită continuitate şi o unitate aproape romanescă), filmul lui Almodóvar e compus din două acte: viaţa Julietei înainte de un eveniment tragic major, care o destabilizează, şi viaţa ei de după. Înainte, în anii ’80, Julieta e o fată cu o strălucire excesivă (ciorapi albaştri, păr scurt, zîmbet larg şi un fel de magnetism), preocupată de mitologie greacă, ce se aruncă într-o relaţie cu un pescar (într-un tren care aminteşte poate un pic prea strident de Străini în tren al lui Hitchcock) şi cu care ajunge să aibă o fetiţă. După evenimentul tragic, e o cu totul altă femeie, ţinută în viaţă de îngrijirile fiicei sale (căreia îi încredinţează controlul asupra apartamentului şi asupra treburilor zilnice) şi redusă la instinctul de conservare a singurului lucru care i-a mai rămas, unitatea dintre ele. Almodóvar foloseşte un truc de tipul celui utilizat de Luis Buñuel în Acest obscur obiect al dorinței / Cet obscur objet du désir pentru a face vizibilă scindarea dintre cele două etape: două actriţe o interpretează pe Julieta (Adriana Ugarte e Julieta cea tînără, pe cînd Emma Suárez e cea mai în vîrstă), într-un mod diferit, însă, de felul în care e realizat acest schimb de obicei, pentru a face mai credibilă trecerea timpului în care nu am participat la viaţa personajului şi la transformarea sa treptată de la o vîrstă la alta. Julieta e scoasă din cadă de fiica ei şi de prietena sa, care îi acoperă capul cu un prosop pentru a o usca, iar la ridicarea acestuia ca o cortină, chipul ei răsărit de sub prosop e altul, ca pentru a accentua o metamorfoză: dispariţia vechii Juliete, nu continuitatea ei, şi supravieţuirea sa doar cu numele. Atunci cînd, după un timp, singurul stîlp al existenţei ei e rupt de plecarea bruscă şi inexplicabilă a fiicei sale în urma unei excursii spirituale, căderea tragică e completă.
La Munro, această tragedie era în esenţă o tragedie a timpului şi a indiferenţei oamenilor la ea, pe care o iau drept naturală, a mamei Julietei, pe care aceasta o părăseşte, a Julietei părăsite la rîndul său de fiică. La Almodóvar, ea pare să rezulte mai degrabă din pulsiunile instinctual-mitologice ale personajelor sale și din excesul lor. Decorurile folosite aici sînt grandioase şi le umbresc acţiunile: pereţi roşii şi rochii purpurii care se mişcă în ritmul inimii personajului, peisaje în ralanti cu un cerb, ferestre care dau direct spre mare, portretele lui Lucian Freud, care arată că de fapt acţiunile lor sînt reflexia acestor pulsiuni mai mari decît ei. La fel ca în Vorbeşte cu ea / Hable con ella, și femeile din acest film reflectă mitul „frumoasei adormite“: la întîlnirea Julietei cu viitorul său soţ, el e încă însurat cu o femeie aflată în comă, iar purtarea Julietei însăşi în timpul depresiei sale e asemănătoare unui fel de somnambulism. Tot ca acolo, bărbații sînt niște spectatori empatici la o scenă dominată de femei – de pildă, noul iubit al Julietei e preocupat exclusiv de ea, fără a da semne că ar avea vreun conflict propriu de dus, în afara grijii pe care i-o poartă. Cu toate acestea, metamorfoza Julietei e mult mai ușor de digerat decît trezirea personajului din Vorbeşte cu ea / Hable con ella și confruntarea sa cu implicațiile contradictorii de natură morală sau decît schimbarea identității personajului din Pielea în care trăiesc / La piel que habito. Ea rămîne pe o cale de mijloc, între imposibilitatea spectatorului de a înțelege evenimentul în totalitate, de a pătrunde misterul experienței Julietei, dar fără a-i crea vreo contradicție pe care acesta să nu o poată împăca.
Ancuța Proca este critic de film.