Dezvrăjirea unui jaf
● 03.ByPass (România, 2016), de Nap Toader.
În 03.ByPass, noul film al lui Nap Toader, un bătrîn (devenit un obişnuit al serviciilor medicale de urgenţă) cheamă ambulanţa, pregătind între timp pentru echipaj, pe o tavă, cîteva ceşti de ceai englezesc pe care nu apucă să le şi servească – e găsit inconştient, lîngă ele. Între o manevră de resuscitare şi alta (prezentate fără urmă de afectare sau suspans), şoferul de pe ambulanţă se serveşte cu ceaiul care-i fusese pregătit (surprins ca printr-o cameră de supraveghere montată în casă) şi dă fără să vrea peste averea pacientului, în teancuri de bancnote ascunse cu grijă sub saltea. E de ajuns să observi că şoferul e interpretat de Gabriel Spahiu, pentru a dezvolta aşteptările unui remake al Morţii domnului Lăzărescu, însă Spahiu e cu totul alt şofer, iar filmul lui Nap Toader (cu toate că împrumută elemente estetice realiste) nu îşi concentrează atenţia asupra bătrînului (şi asupra procesului trecerii sale prin sistemul sanitar, de la un om care e la unul care nu mai e), ci asupra reconstituirii atmosferei, rutinei şi uzurii trecerii de la un eveniment la altul, de la o noapte de serviciu la alta a echipei de pe ambulanţă.
Ca şi Comoara, cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu, 03.ByPass tratează (la un nivel mai redus de complexitate) găsirea unei „comori“ şi povestea unui jaf în mod neromanţat, lipsit de glamour-ul unei poveşti hollywoodiene, caracterizată de obicei printr-o natură ambivalentă: ea ne propune denunţarea imoralităţii unei astfel de experienţe, păstrînd-o în acelaşi timp cît mai incitantă cu putinţă, făcînd-o să pară o experienţă satisfăcătoare. Problema legată de bani (problemă eminamente clasică) pe care o au de rezolvat cei trei – medicul, asistentul şi şoferul de pe ambulanţă – e deviată aici de la chestiunea procedurală (dacă şi cum vor reuşi să sustragă bancnotele fără să fie prinşi) la cea morală, fără ca dilema să ajungă o problemă arzătoare de conştiinţă. Evenimentul nu e văzut altfel decît celelalte evenimente din acea noapte (salvarea unei femei şi moartea altor oameni, o scenă de sex neromanţată, o pauză de masă), ţinut la foc mic prin discuţii mai mult liniştite decît explozive, care trec de la Kant și jurămîntul lui Hippocrate, la cel mult nişte înjurături de tipul celor din Marfa şi banii. Personajele nu omoară pe nimeni pentru a-şi atinge scopul, iar procesul furtului nu necesită o intervenţie de tip Ocean’s Twelve, ci simpla deschidere cu o cheie a uşii. Două dintre personaje, Monica şi Lucian (Medeea Marinescu şi Alexandru Potocean), au o relaţie consumată printre du-te-vino-ul dintre o intervenţie şi alta, pe care încearcă să o ascundă de ochii lumii, fără prea mult succes, însă cu toate că există destule date care să alimenteze conflictul (divorţul ei, o a doua femeie), tensiunea erotică e păstrată la cote minime. Cealaltă sursă de tensiune, în care unul dintre personaje o ia razna silindu-i pe ceilalţi să-i facă jocul (aici, şoferul), e pusă scurt în scenă şi apoi abandonată – pînă la urmă, cei trei vor ajunge la aceeaşi concluzie.
Ceea ce rămîne în urma eliminării tensiunii dramatice e o anumită atmosferă de ireal, de iz uşor oniric în scenele din intervenţiile de salvare (în descendenţa lui Scorsese din Între viaţă şi moarte), creată prin jocurile de lumină (de la lumina bleu-verzuie a interioarelor spitalelor la lumina oraşului noaptea, în timpul urmăririi ambulanţei pe şosele, sau la lumina lanternelor cu care echipajul caută victimele unui accident prin noapte şi descoperă corpurile), o evocare nu lipsită de frumuseţe a cotidianului, în care cei trei se baricadează în ambulanţă, ferindu-se de noapte şi de ororile accidentelor cîntînd, şi o naturaleţe care reiese din interacţiunea celor trei actori. Există şi trimiteri la ideea că jaful e o consecinţă a precarităţii sistemului, însă nu mai mult decît sub forma dialogului.
În sens mai larg, filmul atinge şi problema unei anumite lupte pentru supravieţuire şi de o parte, şi de alta a graniţei (şi a salvatorilor, şi a celor salvaţi). Cei care fac intervenţiile, şi care încearcă să se menţină în afara scenelor dezastrelor la care participă, sînt în definitiv corpuri, ca oricare altele (aşa cum reiese şi din visul în care asistentul e pus pe targă şi cărat în ambulanţă ca un pacient oarecare), dar nu se poate spune că filmul ţinteşte înspre o sondare puternică a acestui subiect. Ceea ce reuşeşte cu precădere să facă e să strice iluzia grandorii faptelor, deopotrivă a intervenţiilor de salvare şi a celei de jefuire.
Ancuța Proca este critic de film.