As Mil e Uma Noites: Volume 3 – O Encantado / Arabian Nights: Volume 3 – The Enchanted One (Portugalia-Franţa-Germania-Elveţia, 2015), de Miguel Gomes.

Ceea ce poate trece drept lipsă de structură în Arabian Nights e, de fapt, o organizare minuțioasă. Așa cum se pot detecta corelații între poveștile evocate în interiorul unui volum, care par a fi de sine stătătoare, există relații care așteaptă să fie descoperite și între un volum și altul, după același model. Cea de-a treia parte (şi ultima) debutează cu o poveste despre Şeherezada (Crista Alfaiate), care poate fi privită drept o replică la prologul primului volum, în care regizorul Miguel Gomes îşi expunea propriile îndoieli privind utilitatea unui demers ca al său (nici exclusiv politic, nici pur fantezist) şi recunoştea de la bun început limitările poveştilor sale în contextul dificil al Portugaliei de astăzi. Într-o anumită măsură, noua poveste din ultimul volum revine, prin personajul Şeherezadei, asupra discuţiei despre posibilităţile naraţiunii şi îi oferă spectatorului o încheiere, lăsînd apoi spaţiu unei ultime cronici, mult mai extinsă decît celelalte, aparent fără o legătură cauzală, despre ocupaţia unor bărbaţi care prind cinteze şi le învaţă să cînte. O legătură alegorică ar putea fi totuşi stabilită: ambele poveşti discută despre importanţa păstrării unei memorii (a istorisirilor care fac legătura dintre cei morţi şi cei de astăzi şi a vechilor cîntece recuperate pe CD de cei care instruiesc păsările) şi despre manifestarea unor voci aflate în captivitate.

Modul în care Miguel Gomes alege să îşi încheie trilogia (printr-o poveste care stabileşte o concluzie, chiar şi parţială – decizia Şeherezadei de a se întoarce la palat –, şi una care ne refuză o rezolvare) e în ton cu întreaga construcţie a celor trei volume, care face apel la alăturarea contrariilor. Principiul e enunţat de tatăl Şeherezadei atunci cînd încearcă să o convingă să depăşească momentul de ezitare şi să îşi reia şirul poveştilor, spunîndu-i că nu există antidot fără existenţa unei otrăvi, şi referindu-se desigur la alăturarea dintre fiica sa şi crudul rege Șahriar. De altfel, într-un moment de singurătate, camera îl surprinde vorbind cu soţia sa moartă şi mărturisindu-şi propria cruzime, pe care mama Şeherezadei i-o înfrînase. Într-o altă scenă, imaginea povestitoarei e suprapusă peste cea a adîncului mării despre ni se spune că e tocmai priveliștea la care Șeherezada nu va avea acces niciodată. Filmul îşi declară dependenţa faţă de structura celor 1001 de nopţi, inclusiv faţă de povestea unei Şeherezade care întrerupe şirul morţilor fecioarelor din Bagdad, amînînd în fiecare noapte sfîrşitul poveştilor, dar, simultan, narațiunile pe care le evocă sînt tocmai opusul, evocarea unui şir de manifestări distrugătoare, neînfrînate, ale puterii. Fecioarele nu mai sînt decapitate, ci părăsite. În loc să fie ucisă la propriu, fata judecătoarei din volumul doi e înlocuită cu o bucătăreasă capabilă să facă prăjiturile pe care ea nu ştia să le facă. Volumul trei reia şi el acelaşi motiv prin povestea tinerei originare din China, îndrăgostită de un poliţist care „nu e bărbatul unei singure femei“. La nivelul mai extins la care ne aduce partea documentară, socio-politică a filmului, poveștile oamenilor obișnuiți care suferă din cauza măsurilor politice sînt intercalate cu materiale filmate ale unor proteste în care încearcă să își facă auzite vocile.

Povestea Corului îmbătător al cintezelor vorbește despre existența unei tradiții dintr-o anumită regiune a Portugaliei, care constă în a captura cinteze, a le învăța să cînte la cele mai înalte standarde și a le expune calitățile în competiții. Spre deosebire de cocoșul din primul volum, care reușește să stîrnească furia unui sat întreg cîntînd la ore nepotrivite și grăbindu-și decapitarea, cintezele par a fi un element de coagulare la nivelul comunității, o pasiune devorantă pentru care unul dintre personaje își exprimă intenția de a-și modifica chiar și locuința, și semnul unei legături cu vechile povești (se spune că existența concursurilor dedicate cintezelor dateză din perioada Primului Război Mondial). Faptul că structura pe care se bazează filmul nu devine foarte evidentă se datorează și variațiilor de registre. Povestea cocoșului e tratată în registru comic, pe cînd cea a cintezelor e relatată în stilul unui documentar antropologic despre tradiții vechi, cu o ușoară nostalgie.

Ceea ce reiese în mod clar este faptul că Arabian Nights adună o bogăție narativă și imaginativă fascinantă. Nu se poate spune cu aceeași claritate că ocolește evazionismul la fel de mult pe cît și-ar fi dorit. Există posibilitatea ca multe dintre problemele sociale pe care intenționează să le pună în discuție despre Portugalia de astăzi să nu fie la fel de evidente precum poveștile strălucitoare ale personajelor mitice. 

Ancuța Proca este critic de film.