Superwoman
Toni Erdmann (Germania-Austria, 2016), de Maren Ade.
Unul dintre filmele favorite ale criticii anul acesta la Festivalul de la Cannes, lungmetrajul scris şi regizat de Maren Ade e o comedie care se structurează după modelul unei relaţii tată-fiică într un moment de criză, însă se îndepărtează destul de mult de schemele tipice unui astfel de film, pe care le abordează într-un mod diferit de varianta lor clasică. Winfried (Peter Simonischek) e un tată care încearcă să îşi apropie sau, mai bine spus, să îşi umanizeze fiica (Sandra Hüller), devenită, la aproximativ 30 de ani, o femeie de carieră în sensul stereotip-corporatist (vine rar acasă, lucrează mereu, iar atunci cînd totuşi vine, vorbeşte la telefon fără oprire), angajată în calitate de consultant al unei firme şi relocată la Bucureşti pentru a face, printre altele, şi nişte reduceri de personal. Luînd decizia să o viziteze în România (unde au fost filmate majoritatea scenelor), Winfried e introdus în lumea sa (printre întîlniri, şedinţe de cumpărături la mall, restaurante, spa-uri, dineuri), pe care încearcă să o saboteze (şi să îi demaşte consistenţa de carton) punînd de nişte farse, folosindu-se de un simţ al umorului destul de excentric şi de vechea sa obişnuinţă de a se costuma, de care sîntem înştiinţaţi încă de la început, cînd organizează un recital cu ocazia pensionării unui coleg cu cîntece cu trimiteri funebre şi măşti de Halloween.
Ceea ce diferenţiază filmul lui Ade de alte filme de acest tip vine şi din faptul că nu mizează încă de la început, cînd Winfried îşi arată prima mască sau cînd pune la cale prima farsă, pe efectele comice ale acţiunilor sale și nici nu suprasolicită acest comic clipă de clipă. În primă fază, apariţiile lui sînt mai mult bizare decît comice, iar atunci cînd efectul comic are loc, coincide cu momentul dramatic în care tensiunea izbucneşte, măştile vieţii de zi cu zi ale lui Ines cad, pe fundalul lucrurilor pe care spectatorul le înţelege deja despre relaţia dintre cei doi. Personajul principal pe care Winfried îl interpretează, denumit Toni Erdmann, life coach și prieten apropiat al lui Țiriac, dar și ambasador al Germaniei, e şi el o formă la care ajunge treptat și care nu se vrea definitivă, căreia îi mai adaugă din mers cîte un element. Ceea ce îi oferă continuitate personajului e faptul că apare din senin cu o perucă și o pereche de dinți, pe care în momentele în care e mustrat de fiica sa pentru performance-ul dat în fața șefilor ei, care i-ar putea prejudicia cariera, Winfried îi scoate grijuliu și îi pune în buzunarul de la piept. Punctul maxim al izbucnirii comicului survine în momentul în care nemulțumirile lui Ines, ascunse sub o platoșă perfect închisă, ies la iveală în cadrul unei petreceri în pielea goală unde Winfried își folosește costumul cel mai monstruos cu putință.
Comparat cu cuplul Philip Seymour Hoffman şi Robin Wright din Vînătoarea de spioni / A Most Wanted Man, cuplul format din Peter Simonischek și Sandra Hüller e și mai deglamourizat. Lumea afacerilor conduse de Ines e neobişnuit de ternă, de la costumele alb-negru pe care le poartă pînă la birourile mai mult goale unde au loc şedinţele în care se decide soarta angajaţilor. Prin contrast, din cînd în cînd, camera survolează locuri din afara ariei corporatiste: o curte sărăcăcioasă aflată lîngă biroul opulent, un șantier pe care se lucrează fără mănuși de protecție și unde oamenii sînt amenințați cu concedierea, casa unui localnic care așteaptă modernizările pe care i le-ar putea aduce firmele și, din cînd în cînd, menționarea celor care trebuie disponibilizați. Felul în care Ade îi portretizează îi introduce în același tablou din care face parte însuși Winfried și e frapant că e singurul tablou uman (deși caricaturizat) pe care filmul îl permite. Fundalul romînesc pe care filmul îl conturează nu se remarcă printr-o complexitate deosebită (majoritatea scenelor țin de cele două personaje), însă e cu siguranță menit să facă din București ceva mai mult decît un decor.
Ancuța Proca este critic de film.
